Și-au dat rendez vous la ora zece dimineața în fața rezidenței în care locuiește Carmen. Patronul conduce un BMW negru, cu scaune în piele. Când dă să intre, Carmen da cu capul de tocul ușii din față. Din fericire, nu-i creste nici un cucui. Din fericire e un bun subiect de conversație. Din nefericire, Carmen nu știe cum se spune „cucui” în franceză. Arată doar cu degetul și încearcă să mimeze cum ar crește cucuiul. Din nefericire, iese altceva. Nu-și da seama exact ce, dar, după fața lungă a patronului, nu pare ceva de bine. Poate a ieșit ceva obscen sau, poate ceva ce i-a declanșat o amintire neplăcută. Carmen n-are de unde să știe și nici nu întreabă.
Patronul se strâmbă și oprește brisc la un semafor. Semaforul se schimbă în rosu. Din fericire patronul are loc să frâneze. „Are și cu ce” se gândește Carmen. Apoi patronul spune ceva repede, nervos. Ceva legat de merde. Și de putain. Din nefericire Carmen nu știe ce-i ăla putain. Din fericire este o zi frumoasă de toamnă, totul pare colorat în galben și asta e un bun subiect de conversație. Și, mai presus de toate, miroase a pâine proaspăt scoasă din cuptor. Cartierul în care locuiește Carmen e plin de patiserii și farmacii. Însă, Carmen n-a aflat încă de ce. Dar nu știe să întrebe. Se mulțumește să zâmbească la copaci.
Abisuri 