Hotel de la gare

După ce-si desface bagajele, Carmen scoate radioul din sacoșa de rafie și îl bagă în priză. Cherri FM are muzică bună. Poate un pic prea tristă, dar bună. Ascultă câteva melodii și coboară la cină. Restaurantul de la parter nu este chiar un restaurant. Trei mese cu câte două scaune de lemn fiecare. Fără față de masă ci doar niște cercuri de plastic pe care femeia de la recepție așază un șervet  alb, apretat. Restaurantul nu este chiar un restaurant dar mâncarea e bună. Și multă. Și complet diferită de mâncarea de acasă. Pate de ficat făcut în casă. Piure de cartofi din cartofi adevărati, nu din fulgi. Supă cremă de morcovi. Supă cremă de ciuperci. Supă cremă de orice. Plus un platou de branza de pe care Carmen poate alege câte bucăți dorește. Sunt bucăți gălbui, moi, cu crusta și bucăți cu pete albastre care seamănă a mucegai. Carmen ezită să aleagă o bucată cu mucegai dar recepționera, care este, în același timp și bucătăreasa și chelnerița și femeie de servici, o îndeamnă să guste. Din politețe, Carmen gustă. Nu e chiar atât de rău precum pare. Mucegaiul are un gust pușcăcios, dar senzația de pe limbă și gustul lăsat în urmă sunt inedite.

– De unde sunteți, aveți un mic accent

– Din România 

– Ah, înțeleg 

Carmen se întreabă ce poate oare să înțeleagă femeia dintr-un singur cuvânt.

– Ceaușescu, am văzut la televizor, mulți morți,

– Da, îi răspunde Carmen, așa e, asta a fost la Revoluție, acum nouă ani

– Ah, înțeleg.

Carmen mai ia o felie de branza cu mucegai și nu mai știe ce să spună. Despre ce ar putea să discute cu o necunoscută care înțelege perfect totul?

Utopia

Suntem la granița dintre totul și nimic. La limita unor aberații absurde născute dintr-o controversă fără sens. Uneori fără direcție, alteori fără margine, de cele mai multe ori cu un oarecare scop. Suntem la intersecția incertitudilor, nu departe de capătul rezonabilului. Uneori suntem doi poli opusi, alteori ne atragem reciproc ca doi magneți orientați cum trebuie. Suntem alfa și omega, eu, invizibilul, tu atât de controversata. Suntem două entități distincte și așa trebuie să rămânem. Eu, creatorul, tu creatura.

Se văd munții

Nu l-au mai reparat de ceva vreme. Se dărâmă câte un pic în fiecare an. Poate că ar trebui să-l sprijin cumva și să-i dau un lustru. Cică smoala e bună, ține la umezeală. Dar nu pot, nu-i al meu. E făcut de nea Ion și moștenit prin testament de nuș’ce nepot plecat din țară. Nici la înmormântare n-a venit. Cică restricții de covid. Îți spun eu, dacă vroia să vină, venea. Restul e moft. Dar e păcat, se duce totul de râpă. Dar e bine și așa. Când o fi să cadă de tot, o să cadă și asta e. O să avem vedere către munte.

Gare de Lyon

Până la plecarea trenului mai sunt cincizeci de minute. „O viață de om, raportat la cât durează călătoria până la Cucuietii din vale” își spune Carmen și decide să se simtă ca-n filme. Caută o cafenea și o găsește repede, fix în fața unui panou imens care arată trenurile care pleacă. Trenul ei nu se știe încă de la ce peron pleacă. Se așează la o masă mică, rotundă, cu fața la panou. Măcar stă jos până ce trenul e tras la peron. De nicăieri apare un chelner, cu un șorț alb și lung legat în jurul taliei. Politicos, îi întinde meniul. La fel de politicos, Carmen îi zâmbește, ia meniul și îl deschide. Apoi în cade fața. Cea mai ieftină cafea costă aici cât un sfert din salariul pe care-l avea în România. Dacă ar vrea și-un croissant, și-ar mânca porția zilnică pe care și-o stabilise. Cincizeci de franci. Dar ce mama naibii, o viață are omul, își spune și comandă o cafea și doi croissanti. Să-i țină de foame până la Cucuietii din deal.

Chelnerul îi aduce cafeaua și croissantii și îi lasă bonul pe o tăvița de lemn. Patruzeci și opt de franci. Carmen scoate o bancnotă de cincizeci, chelnerul se scotoceste după rest. De fapt, se face că se scotoceste, așa are impresia Carmen că face. În timp ce se face că se scotoceste, chelnerul e privește ca și cum ar aștepta ceva de la ea. O simplă propoziție pe care orice om ieșit în lume o cunoaște. Dar Carmen nu e ieșită prin lume. Sau în fine, nu îndeajuns. Până la urmă chelnerul găsește restul. Două monezi de un franc pe care le aruncă scârbit în tăvița de lemn. Apoi pleacă mormăind ceva pe limba lui.

Până ce termină cafeaua, îi cade și lui Carmen fisa. Înghite ultima bucată de croissant și privește panoul din fața persoanelor. Trenul ei e anunțat că pleacă de la peronul H. Se ridică de la măsuța rotundă, își ia bagajele și se îndreaptă spre peroane. În urma ei rămân o ceașcă mică, albă, un șervețel mototolit și două monezi de un franc.

Gardul care ne separă

O firimitură uitată într-un colț, sau poate mai multe, o virgulă pusă aiurea, o literă lipsă, un cuvânt încă neinventat, o frază lăsată în aer, o privire aruncată poate prea devreme, poate mult prea târziu, un zâmbet care nu trebuia, o remarcă deplasată, câteva prejudecăți, niște tab-uri, ceva semne de întrebare, o lipsă crasă de subtilitate, câteva fire albe, câteva fire lipsă, câteva kilograme în plus, picătura care a umplut paharul, gardul ăsta înalt care ne separă, punctul care ne lipsea.

Culori și forme

Până la urmă, închide ochii. Încearcă să-și rețină o lacrimă, dar nu reușește. Acolo, dincolo de pleoape, e întuneric beznă. Dar lui nu-i e frică. A fost învățat să nu-i fie frică. Mic de tot a fost învățat să nu-i fie frică. Nici acum nu e mare, abia de ajunge să ia plastilina de pe primul raft.

Când a venit prima dată aici, habar n-avea ce-i aia plastilina. Îi era frică să pună mâna pe ea. Dacă ar fi fost după el, n-ar fi atins-o în veci. O bucată lipicioasa de culoare albastră, așa a fost să fie prima lui bucată de plastilina.
– Și uite, i-a spus atunci, în prima zi, doamna, poți să faci orice formă dorești din ea.
Apoi doamna s-a întors spre ceilalți copii și le-a făcut semn să tacă. Să nu mai râdă de el. Dar copiii nu au ascultat-o și au continuat să-l arate cu degetele lor mici și să râdă. Iar el, în tot acel timp, el n-a făcut decât să privească bucata aceea de culoare albastra. A privit-o mult timp până a îndrăznit să o atingă. Nu-i era frică, era obișnuit de mic să nu-i frică, dar nu știa ce să facă cu ea. S-o atingă, bine și apoi ce să-i facă? Să-i dea o formă? Dar ce-o fi aia o formă? Forma era unul dintre cele multe alte cuvinte pe care doamna le rostea și pe care el nu le înțelegea.

Până la urmă a luat bucata de plastilina în mână și a apasat-o ușor cu degetele. Era moale și i-a plăcut senzația. A făcut mai întâi un fel de turtă plată căreia doamna i-a spus că seamănă cu un cerc. O formă de cerc. Apoi tot doamna i-a arătat cum, dacă apăsa puțin pe o parte cercul și trăgea un pic de capete, turta căpăta repede numele de pătrat. Și tot așa, din pătrat, turta a devenit dreptunghi și apoi trapez.
Așa a fost prima lui zi la grădiniță. Copiii l-au numit „lunganul” că avea deja 7 ani și era mai înalt decât ei.

Azi copii au râs iar de el când a ținut un creion invers și n-a știut să recunoască culorile. Copiii au râs, și el, în spatele pleoapelor, a învățat să fie și mai tare. Așa l-a învățat bunica lui, „să fie tare și să nu-i fie frică, s-or descurca ei cumva, de rămas pe drumuri n-or să ramaie”.
Dar fusese cât p-aci să rămâie. De vreo trei ori fusese cât pe-aci să rămâie fără de niciunele.
Prima dată a fost când i-au părăsit și mami și tati. Au plecat să-și facă alte familii și pe el și pe fratele lui mai mic i-au lăsat cu bunicii.
A doua oară a fost cât p-aci să rămâie pe drumuri când bunicul a rămas fără serviciu și au trebuit să se mute în alt oraș, unde bunicul a găsit un nou serviciu. De atunci s-au mutat de multe ori dar el s-a obișnuit până la urmă și nu i-a mai fost frică nici de necunoscut, nici de întuneric și nici de frig.

Copiii râd iar de el. Iar a pocit un cuvânt. Nu spune nimic. Doar închide ochii și încearcă să se imagineze ascuns sub pătură, în pătuțul pe care-l împarte cu fratele lui mai mic. E întuneric și acolo dar măcar e cald.

– O să stăm toți într-o singură cameră și o să ne ținem de cald. N-o să rămâneți pe drumuri, ne-om descurca noi cumva

Așa îl aude pe bunicu’ că spune. Și bunicul s-a ținut de cuvânt. Acolo, ascuns sub pătură, e cald și bine. Acolo, dincolo de pleoape, e întuneric beznă. Dar lui nu-i e frică. E învățat să nu-i fie frică deloc. Deschide ochii și le zâmbește copiilor. De acum înainte o să-i iubească câte un pic pe fiecare. Așa le spune după ce-si suflă nasul și se apucă să coloreze.

*Poveste are la bază cazul real al unui copil din proiectele Salvați Copiii Iași. Este nevoie de ajutorul tuturor oamenilor buni, fiindcă numai împreună le putem oferi copiilor acre vin în centrele educaționale Salvați Copiii Iași posibilitatea să mănânce și să meargă la școală.

Prin Campania ”Stai la masă cu o faptă bună!”, oricine vrea, poate dona 2 euro printr-un sms cu textul PAPA trimis la numărul 8844

A fost odată ca niciodată

Ieri ai făcut o cafea prea tare în care ai pus prea mult zahăr, da, îi răspunde ea, atât de mult încât bunica mi-a apărut în vis și mi-a spus că nu se cade, zahărul e pe rație, apoi a dispărut și a apărut o Dacie 1100 cu care obișnuiati să mergeți la mare, cum care voi, tu și cu Nae, v-ați luat de tineri dar n-ați vrut nuntă mare, dar de furat te-a furat și te-a iubit, așa îi povestește femeia din fața ei, are parul prins la spate dar nu-și mai amintește cum o cheamă. A trecut de atunci atât de mult timp.

Reîncarnare

Ninge cu fulgi mari și deși. Îmi sorb cafeaua pe banca din spatele casei până mi se face frig. Atât de frig încât mi-aș dori să devin, pe loc, un buștean aruncat în foc. Sau chiar un chibrit aprins. Mi-aș dori să fiu o oaie îmbrăcată gros, într-un pulover de lână. Atâta vreme cât ar fi cald, n-ar conta culoarea. Nici mirosul. Îmi dezlipesc cu greu degetele de pe cana rece. Mă desprind cu greu de banca din spatele casei. Intru în casă, mă așez în fotoliu și mă acopăr cu un pled. Aș vrea să devin, pe loc, o cană cu ceai fierbinte. Pisica îmi sare în brațe și începe să toarcă. O ascult îndelung. Are vocea bunicii.

Mulțumesc

⁃ Și o să vină omu negu și n-o să-mi fie frică nici de el.

Valentina aranjează pietrele pe podea, în formă cerc. Nu-i iese un cerc perfect. Îi iese un cerc acceptabil. Valentina nu știe ce înseamnă acceptabil și poate că nici n-o să afle curând. Sau, poate, odată, mai încolo, când fratele ei, Radu, va mai crește puțin o să-i poată explica el. Că Radu, ca și Ștefan, frații ei mai mari, merg în fiecare zi la școală.

În fiecare dimineață se spală pe dinți și merg la școală. Uneori se termină pasta de dinți și atunci se spală doar cu apa scoasă din fântâna din curte, pe care o sorb dintr-un pahar, și cu periuța de dinți știrba care ar fi trebui înlocuită demult dacă mami și tati ar fi avut bani destui.

Dar mami nu lucrează și tati lucrează doar uneori. Uneori e aproape bine. Alteori stau pe întuneric, să nu consume prea mult curent, căci curentul e scump și ei trăiesc din alocații.

Așa a auzit-o ieri pe o tanti spunând:

⁃ Ce oameni pot fi ăia care fac copii doar ca să trăiască din alocațiile lor?

Dar Valentina nu e de acord cu tanti. Pentru că știe cât de mult o iubește mami. Atât de mult o iubește mami încât inventează povești pe care i le spune înainte să adoarmă. Ei și fraților ei.

În fiecare seară toți cinci ascultă poveștile inventate de mami, cățărati în patul lor mic din „anexă”. Așa îi spune mami camerei lor. De fapt și de drept nu este chiar o cameră. Pentru că n-are ferestre.

De fapt și de drept este mai mult un dulap cu ușile deschise în care încă mai încap toți cinci, laolaltă. Încă se mai gâdila, înainte să adoarmă, încă se mai încălzesc unul pe altul în serile și nopțile reci de iarnă, când soba pe lemne din camera părinților nu face față frigului de afară. Sau când se termină lemnele și mami și tati n-au bani să cumpere altele.

Că mami nu muncește și tati, doar uneori.

Uneori se întâmplă să nu mănânce deloc seara dar Valentina s-a învățat deja să adoarmă cu gândul la altceva. Cu gândul la poveștile inventate de mami, de exemplu. Sau, cu gândul la prima ei zi de grădiniță.

I-a fost frică în prima ei zi la grădiniță. I-a fost frică să nu râdă copiii de ea pentru că avea pantofii rupți în vârf. Și bluzița puțin rărita la gât. Și pentru că nu știa că trebuie să salute când intră în clasă și să mulțumească când i se oferă ceva. Dar copiii n-au râs de ea și, cu timpul, ea a învățat să mulțumească.

⁃ Mutumesc pietrelor că nu îmi mai e frică. Și o să cresc mare și o să mă duc la școală și apoi o să construiesc o cameră cu ferestre ca să nu mai omu negru niciodată

Valentina aranjează pietrele pe podea, în formă de cerc. Aproape perfect. Apoi adoarme cu gândul la când va fi mare.

*Textul are la bază cazul din realitate al unui copil din proiectele Salvați Copiii Iași. Și poate că ar rămâne o poveste tristă, despre o copilărie furată de greutăți, dar Valentina a intrat în programul Gradinita estivala / Salvați Copiii Iași și a descoperit o lume a jocului, a învățării și a valorilor trainice: bunătate, empatie, compasiune, cinste, recunoștință. Asemenea ei, pentru alți 4.231 de copiii defavorizați intrați în proiectele ONG-ului în 2020, firul poveștii se schimbă, întâlnesc adulți de încredere, au parte de susținere, educația devine o plăcere și, cel mai important, au speranța că le va fi mai bine.

Cimitirul

Crosetez suflete cât e ziua de lungă. Când se termină ziua, sap o groapă mare și le îngrop pe toate, unele peste altele. Apoi adorm. În vis croșetez suflete cât e ziua de lungă. Mi se întâmplă uneori să mă trezesc brusc din somn și să nu știu unde sunt. Locul e strâmt și umed. Întind degetele și ating tavanul. E atât de negru și atât de gol încât mi se face frică. Aș țipa dar țipătul mi se oprește în gât. Închid ochii, să treacă. Dincolo de pleoape, zeci de suflete mă privesc cât e ziua de lungă.