A doua zi Carmen suna la interfonul unui bloc din Piața unirii. Etajul 3 apartamentul 7. Viitorul ei patron e cărunt și are mustață. Seamănă cu fostul ei șef, doar că este mai slab și nu vorbește românește. Și nici nu știe să programeze. Dar știe să facă bani. A mirosit că-i rost de profit mare și și-a deschis o firmă în România.
O invită pe Carmen într-o sufragerie mare, fără multă mobilă și o întreabă dacă ar deranja-o să dea un interviu video. Carmen cască ochii mari. Cât cepele. Poate că n-a înțeles ea bine. Poate a încurcat semnificația cuvintelor. Poate că a venit degeaba. Îl roagă să repede. Mai rar, dacă se poate. Viitorul patron zâmbește. Înțelege ce simte Carmen, dar nu e ceea ce crede ea. E vorba de un interviu video serios, pentru clienții lui, din Franța. Nici asta nu sună prea bine. În general noțiunea de “client” nu sună teribil. Din curiozitate, Carmen acceptă. Viitorul patron dă drumul la cameră și o roagă să vorbească despre ea. Nu numai despre experiența ei în câmpul muncii, ci așa, în general. Despre ea. Ce-i place, ce nu-i place, hobby-uri, pasiuni, vârstă. Ca să își dea seama clientul cât de bine vorbește franceza. Nici asta nu sună excepțional.
Abisuri 