„E foarte cald, în depărtare se aud cocoșii. Transpir ca naiba, pielea îmi e plină de broboane, abia de văd ceva prin aburul dens. Încerc să pun lucrurile cap la cap, dar nu-mi iese, creierul îmi sfârâie.
M-am trezit într-un loc întunecat, habar n-am dacă e noapte sau dacă era zi. Dar miroase a ceapă prăjită de-ți mută nasul. Mă abțin să strănut, dar nu reușesc. Asta le atrage atenția. Când mă vad, strâmbă din nas.
– Ești fadă și mult prea slabă. N-ai nici sare, nici piper.
Așa îmi spun. Nu-i sunt niciunuia pe plac. Mă înghit din politețe. Asta nu o spun, că o fac doar din politețe, dar o simt în privirile lor. Nu le spun nimic. Nu pot să le spun nimic. Și, chiar de-aș putea, ce naiba să le spun în condițiile astea? Gusturile nu se discută, punct.
Încep să plâng, dar nimeni nu observă. Dacă ar observa cineva și m-ar întreba de ce plâng, i-aș spune că mi-a intrat ceapa în ochi. Dar nu mă întreabă nimeni. E mai bine așa. „
Dansam pe buricele degetelor tale. Alunecam încet, până la primul picur de transpirație. Tu ți-l ștergeai fără să clipești și-mi spuneai să continui, și eu continuam, dansam până la capătul lumii și puțin înapoi, aproape că dispărea totul când dansam eu. Când te plictiseai, îți închideai privirea cu șapte lacăte și înghiteai o pastilă mică, albastră. La capătul timpului, zâmbeai, satisfăcut și tăceai. Doar privirea ta rămânea agățata de creanga de cireș ce se zbătea dincolo de geam. Dar asta doar noi o știam.
Boissy Saint Leger e undeva în estul Parisului, la capătul liniei de Rer A. Unul dintre capete. Celălalt capăt este la Disneyland. Asta cu cele două capete a învățat-o Carmen în prima zi de lucru la noul client, când a încurcat trenurile și, în loc de zona metropolitana numărul trei, Carmen a coborât în zona metropolitana numărul cinci. A coborât dar n-a putut să iasă din gara. A schimbat doar peronul, a luat trenul înapoi spre Paris, până la Vincennes, unde a schimbat din nou peronul și a luat trenul înapoi spre est, spre Boissy Saint Leger. Apoi, odată ieșită din gara, în loc s-o ia spre est, Carmen a luat-o spre vest. Doar când s-au terminat cartierele de blocuri a realizat Carmen că ceva nu-i în regulă și s-a întors.
Cartierele de blocuri din Boissy Saint Leger semănau al naibii de tare cu cartierele de blocuri de la Periferia Bucureștiului.
Când a ajuns la adresa pe care i-o dăduse patronul, Carmen mirosea a transpirație și îi tremura vocea. Îi tremura și pentru că uitase cum se spune la „am încurcat trenurile” sau la”am luat-o în celălalt sens” sau la „m-am încurcat printre blocuri”. Directorul departamentului de IT care o aștepta de vreo oră și ceva i-a spus doar să încerce să ajungă până-n opt data viitoare. Apoi i-a arătat biroul ei și i-a făcut cunoștință cu Sandra, o portugheza angajată ca om bun la toate. De bun venit, Sandra a strans-o în brațe și a pupat-o. Apoi i-a spus :
⁃ Sper să-ți placă la noi și să rămâi mai mult de o săptămână. Pari de treabă. Atenție mare la șeful cel mic.
⁃ Dar ce are șeful cel mic, a întrebat-o mirata Carmen.
⁃ Eh, o să vezi, e cam fustangiu. Important e să nu-l bagi în seamă. Ah, și ar bine să porți doar pantaloni și ceva cât mai lalau pe tine. Ca să nu atragi atenția.
Apoi Sandra s-a făcut roșie la fața și i-a șoptit :”nu te întoarce, e în spatele tău”. Carmen nu s-a întors. Șeful cel mic însă a vrut să știe cine e și cu treburi era pe acolo. Apoi i-a întins o mână moale și transpirata. Carmen a strans-o ferm, bărbătește.
⁃ Așa carevasăzică, tu ești fata cea nouă i-a spus. Apoi i-a zâmbit.
Carmen a simțit atunci cum încep să-i zboare de pe ea taiorul și cămașa de dedesubt. Cel mai pervers zâmbet cu putință. Asta a fost. Când era să-i zboare și sutienul, a intervenit Sandra.
⁃ Hai mai bine să bem o cafea, să-ți mai povestesc.
Până să ajungă la locul unde se lua cafeaua, Carmen nu mai avea pe ea decât o pereche de mocasini maro, cu talpă joasă.
Un băiat și câinele lui mergeau pe o linie dreaptă. La un moment dat, la prima intersecție, cineva, nu se știe cine, a strigat „uite ce câine frumos, să-i dăm un mic”. Băiatul i-a interzis câinelui. Câinele nu a mârâit. Drept pentru care, cineva, nu se știe cine, a lăsat-o baltă. Prin mrejele bălții, cu timpul, au apărut broaștele. Adevărați balauri. Nu săreau, mergeau. O labă în urma celeilalte. Până la urmă, câinele s-a plictisit să moară atât de lent, ca o broasca. Nici până azi băiatul nu și-a revenit.
Nu mai putea. Nu știa cum să mi-o spună. Avea o privire tulbure. Am deschis ușa larg. Am adăugat douăzeci de grame de drojdie. Plus un pic de apă și de sare. Nu mai putea, am amestecat, în continuare. Nici măcar nu a oftat. Am continuat. Apoi am așezat o cârpă în carouri peste și am așteptat să crească. Nu a crescut. Am pus niște flori galbene pal, peste. Nimic. N-am avut niciodată câine. N-am fost niciodată băiat. Am ingropat-o în grădină, nu departe de brad. Nu știu unde am greșit.
Îmi e atât de gol fără tine, ușile scârțâie zgomote degeaba, până și treptele mor încet, azi m-am împiedicat de prima treaptă și am vărsat ceaiul pe ea. În urma mea a rămas o formă fără formă, un fel de cerc tuguiat din când în când, care îmi amintește de tine.
Cineva mi-a spus „să stai pe spumă”. Am încercat, vă jur că am încercat, și chiar am reușit. Eram tot eu, fix în vârf, într-un echilibru precar, cu adevărat precar, dar beam șampania dintr-un pahar de cristal. Sorbeam lumea, cum ar veni să fie spus, și, de acolo de sus, oamenii păreau atât de mici, încât, dacă nu m-aș fi concentrat, aș fi putut să-i zdrobesc între două bule. Dar m-am concentrat cât am putut eu de tare. A fost minunat. Dar asta a fost înainte să se înmoaie spuma. Restul vi-l imaginați.
Soția patronului e blondă și are părul prins într-un coc, în vârful capului. Carmen o asteaptă la gară, trenul este anunțat la zece și cincizeci și trei de minute. Trenul ajunge fix la ora la care e anunțat. Soția patronului o recunoaște pe Carmen după poza pe care Carmen a trebuit să o facă pentru pașaport. Cel puțin așa își imaginează Carmen. Altfel de unde să o recunoască soția patronului? Ah, sau poate i-o fi arătat patronul filmul realizat în apartamentul de lângă Piața Unirii? Carmen preferă, de departe, prima variantă. În fața aparatului de filmat se bâlbâise ca naiba. Și nu își găsise cuvintele. Sau le încurcase între ele.
Soția patronului o pupă de trei ori pe Carmen. Când pe un obraz, când pe celălalt. La prima pupătură Carmen se încurcă. Niciodată nu știe de unde trebuie să înceapă. Încearcă cu partea dreapta dar ratează. Izbunesc amândouă în râs dar continuă să se pupe.
Nici numărul de pupături nu-i reușește lui Carmen. Uneori sunt două pupături, alteori sunt patru. De data asta sunt fix trei, și la a patra, Carmen se pupă cu câteva petale de cireș proaspăt înflorit.
Carmen roșește. Soția patronului zâmbește.
– Niciodată nu-i același număr, stiu cum e, zice.
– Și e în funcție de regiune, din cate am înțeles.
– Da, dar nimeni nu le știe pe de rost. Adică parizienii între ei, se descurcă. În rest, e complicat.
Carmen zâmbește politicos. În țara din care vine ea, numai prietenii se pupă între ei. Femei cu femei, bărbați cu bărbați. Și doar bărbații își dau mâna între ei, pe post de salut. Pe femei le salută fără să le atingă.
Soția patronului spune că are nevoie de o cafea. Carmen accepta. Cafeaua e mică, amară și scumpă. Soția patronului plătește. Apoi își scoate o țigară și fumează. Apoi mai cere o cafea. Apoi deschide un ziar cu oferte de închirieri. Așa trece dimineața.
La prânz, soția patronului sună la primul anunț : două camere, mobilate, etajul cinci, fără lift. Carmen e politicoasă, nu refuză.
Iau un taxi. După treizeci și cinci de euro, plus bacșișul, ajung undeva la capătul celălalt al orașului. “Apartamentul e cât o garsonieră din țara ei”, își spune Carmen în gând. Dar doar în gând. De față cu soția patronului, Carmen zâmbește. Soția patronului inspectează atent toate detaliile.
– Are igrasie, îi spune agentului imobiliar
– Se curăță, nu vă faceți probleme.
– Și perdelele astea sunt cam uzate, continuă soția patronului
– Îi pot cere proprietarului să le schimbe, dacă doriți. Contra cost, firește.
Apoi soția patronului întreabă cât este chiria. Agentul imobiliar îi raspunde că este șapte sute de euro plus “charge-urile”.
Al doilea apartament este în centrul orașului din cucuietii din deal, fix lângă catedrală. Pe o stradă renumită în oraș.
– Știți, i se spune strada roșie din Clermont Ferrand, spune agentul imobiliar.
Carmen nu înțelege despre ce este vorba. Soția patronului înțelege dar zice, “hai, totuși să vedem apartamentul’’
Apartamentul e la etajul doi, într-un bloc vechi, fără lift, și are vedere spre o curte interioară. Nu are ușă la baie, dar are farmec și o scară mică, interioară, către un pat situat la cincizeci de centimetri de acoperiș.
– Dacă nu ești atent, dai cu capul de tavan când te trezești, spune soția patronului.
Dar lui Carmen îi place. Apartamentul are un zen anume, ca un început. Și nici măcar nu e scump. Soția patronului îi zâmbește lui Carmen. Ea nu ar fi acceptat niciodată așa ceva, dar, daca lui Carmen îi place, e perfect.
Apoi semneză actele și fuge la gară, să nu piardă trenul de cinci. Înainte să se urce în tren o pupă pe Carmen de trei ori. De data asta Carmen reușește să nu mai pupe aerul. Apoi se întoarce la hotel, își face valiza și se mută.
Miezul nopții o prinde privind stelele de la fereastra cu vedere în curtea interioară
Abisuri 