Lună: iulie 2022

Dau simeringuri pe cinci aripi de pui. Sau pe câteva ouă. Zece ouă proaspete de la găini crescute în aer liber. Nici nu se pune problema, n-avem decât pui crescuți cu forța. Atunci, niște la schimb cu telemea de oaie. Da, din aia grasă. Nu mai aveți? Dacă vrem miel? Din păcate miel nu mânanca nimeni din familie. Știți, mirosul. Cum, dacă e crescut cum trebe n-are miros? Dar pulpe de curcan n-aveți ? Una la trei amortizoare. Da, se potrivesc și la Fiatul o mie. Sau cât o fi fost, că nu mai țin minte exact. Dar am supraviețuit.

Zicea să iau o foaie mare, de talc și să -mi imaginez pe unde ar trebui să fie părul din spatele casei. Bărăcile de peste drum. Cinematograful Patria și ghereta cu langosi. Când ajungea la langosi, făcea o pauză. Lungă. Știam că, dincolo de zâmbetul firav, înghite în sec. Ș-apoi continua. Zicea să întind foaia mare de calc pe dușumea și să trasez punctul din care începea să scârțâie poarta veche, metalică. Nu reușeam să-mi amintesc decât că era o poartă verde, pe care scriam cu creta. Când mă plictiseam, mototoleam foaia de calc și deschideam Facebook-ul. N-am știut niciodată care-i treaba cu tiparele Burda.

De spic fir ul în 4. Ca prin corn s-ar zvoni. Nu sunt. Se zi ce că nu e, noi ne gândim câte o dată (01:01) că da, că nu este adevărat, poate că, în ba la ntttt? Nici să nu te gândești că ar fi fost mai, da, mai, taur și, nu am genetic vorbind, ascendent în, dar poate că seamăn cu cineva, un dublu, vorbind serios, prea dar să nu, e rac, nu îmi place să dau înapoi dar cine poate jura, cu mâna pe inimă, că nu e virgin, în definitiv, cei mai, dar poate că nu, așa ar spune horoscopul, dar anul acesta totul e bine.

Zicea „să nu plângi”. Mi-am înghițit prima lacrimă. Și acum îmi aduc aminte cât de sărată era. Mai zicea „când vei fi mare, vei înțelege „. Cu a doua lacrimă a fost mai greu. Se încăpățâna să-mi traverseze obrazul fix în acel moment. I-am tăiat traiectoria undeva la jumătate apoi am închis ochii și am încercat să mi-o amintesc. Toată lumea ne spunea că ne asemănam. Nu, nu culoarea ochilor. Nici forma sprâncenelor. Aveam doar un aer de familie care ne lega. Mi-am înghițit toate celelalte lacrimi și am continuat să cresc. N-o să uit niciodată acel bilet lipit de frigider.

Era alb. Un alb murdar, ar zice unii. Ah, da. Și era înalt. Foarte înalt. Nici pe vârfuri nu-i puteai atinge raftul de sus. Și, fix pe mijlocul lui, era o pată. Un post-it. Dintr-un triunghi ieșea un dreptunghi, care, de fapt și de drept, semăna a cerc. Cu o fata umană. Dar ce diagonala. Cea mai perfectă diagonală. Aproape perfectă. Dar. Diagonala imprevizibila. De-un maro intens. Aproape gri. De mirosit, nu mirosea. Apoi, imediat, lângă, era un dulap. Cu multe farfurii. N-am înțeles niciodată ce-a vrut să zică.

Linia ducea, cercuri, cercuri, până la intersecția dintre lumi. Nu se sinchisise nimeni să însemneze locul, era un punct instabil, cu o traiectorie haotică în spațiu și în timp. N-aveam chef de formule matematice, ți-am supt doar primul strop, l-am înghițit între coapsele tale, larg desfăcute, după care am oftat lung, abia auzit. Aveai un gust unic, mentă amestecată cu piper roșu, măcinat fin printre fire, odată negre. Apoi, ai închis ochii și, în felul tău firav, mi-ai mulțumit. Fusesem atât de aproape.

Cu doi de t, așa mi-a spus când ne-am întâlnit. Stătea cățărată pe un scaun înalt și sorbea dintr-un Prosecco, cu un pai verde. Am cerut un expresso tare. Mi-a zâmbit. M-am înroșit. A mai cerut unul. A sorbit din paiul roșu, apoi a râgait. M-am făcut că nu observ. Și-a mutat privirea din pahar, spre fereastră. A mai sorbit odată, zgomotos, apoi s-a întors spre mine și mi-a pus degetul pe buze. N-a spus nimic, m-a privit doar câteva secunde, apoi s-a ridicat de pe scaun și a plecat. N-am aflat niciodată cum o chema.

Cu degetele de la mâna stângă abia atinge carcasa fierbinte a autoturismului proprietate personala. Dacă n-ar știi că sunt acolo, poate că nu le-ar simți. Dar el știe ca sunt și le simte. De fiecare dată când le simte, își aduce aminte. Când se pornea să bată vântul, bătea în rafale inegale, timp de câteva ore. Odată, în timpul unor astfel de rafale, s-a întâmplat ca o creanga groasă de măslin să se îndoaie deasupra drumului care ducea la primul oraș. Nu s-a rupt de tot, a rămas agățata de trunchi, spânzurata peste drum ca o rufa abia spălata, pusă la uscat. Drumul până la primul oraș era neasfaltat și foarte îngust. Abia de încăpea o mașină pe el. În plus, avea vreo douăzeci de curbe și trecea printr-un câmp de măslini. Măslini bătrâni, de clasa trei. Nu a aflat niciodată ce anume înseamnau măslinii de clasă trei. Poate că era vorba despre vârstă sau, poate că era vorba despre gust.

Ceea ce știe însă sigur este că erau mulți măslini de clasă trei, sute, poate chiar mii. Când a fost să treacă pe lângă creanga ruptă, a trecut încet, cu viteza redusă aproape de zero. Dar n-a trecut îndeajuns de departe. Țepi mici, uscați, au zgâriat în linii fine carcasa automobilului proprietate personală. Dacă n-ar știi că sunt acolo, poate că nu le-ar simți. Dar el știe ca sunt și le simte. Ca niște cuțite ascuțite i se infig zgârieturile mici în piele.

Nisipul i se scurgea printre degete și valuri. Marea trăia periculos, între două stânci albe, roase de vânt. Mirosea dulce, amestecat cu pietre mici. Dincolo de valuri, era țara lui. Oamenii și pădurile lui. Și-a lipit mâna de frunte și și-a strâns ochii, cât să pătrundă îndepărtarea. Nu a văzut decât cerul, de un albastru aproape perfect. Plaja era pustie, întinsă parcă la infinit. A oftat dezamăgit și a luat o gură de apă. Era caldă și avea gust salciu. Apoi a închis ochii și a început să plângă.