Era alb. Un alb murdar, ar zice unii. Ah, da. Și era înalt. Foarte înalt. Nici pe vârfuri nu-i puteai atinge raftul de sus. Și, fix pe mijlocul lui, era o pată. Un post-it. Dintr-un triunghi ieșea un dreptunghi, care, de fapt și de drept, semăna a cerc. Cu o fata umană. Dar ce diagonala. Cea mai perfectă diagonală. Aproape perfectă. Dar. Diagonala imprevizibila. De-un maro intens. Aproape gri. De mirosit, nu mirosea. Apoi, imediat, lângă, era un dulap. Cu multe farfurii. N-am înțeles niciodată ce-a vrut să zică.
Abisuri 