Lună: decembrie 2022

Duș. Cameră. Noi. Săpun pe spate. Cinci sau patru stele. Ce mai contează câte. Îmi iubesc nevasta, zice. Îl zdrobesc în minte. Tace. Tace. Ce. Întreabă. Norul de deasupra. Zic. Uneori plouă. Am fi putut fi. Oare. Virgula. Punct. Zice. Am fi putut fi. Tace. Nu o să te uit niciodată. Ejaculeaza. Précoce, urlu. Stai, zice. Nu pot scrie. Nevasta. Fumez. Habar nu are. Bine, zice. Unde am rămas. Duș. Cameră. Așa, și. Doar zic. E un vis. Zice. Subconscient, zic. Lucrează. Pauză. Spațiu. A nins, zic. Spațiu.

Ajungi la o vârstă la care constați că nu ești îndeajuns de bun. Dar nici îndeajuns de prost. Te gândești unde ai pierdut pasul. Lumea. Lumea a devenit simplă. Un coșmar adevărat. Poveștile celor o mie și una de nopți, colecția Enigma, visele de sub păr au murit. Crima perfectă. Ajunge să nu fii. Să nu exiști. Azi am scris retrospectiva anului ce tocmai ce va trece și mi-am dat seama că nu m-am născut în epoca în care aș fi putut scrie ceva optimist. Valori perpendiculare, prea multe cuvinte, am scris o recenzie în care am greșit un nume. Sunt un monstru agramat creat de niște algoritmi IA. Telefonul e rege. Ultimul răcnet. Realizez că nu voi scrie niciodată precum criticii din România ar vrea să nu critice. Sunt complet defazata, uneori las telefonul să ia deciziile pentru mine, alteori despic răvășitor de mult în 4. Atâta am vrut să spun, un an nou să ne fie.

Banii, draga mea, sunt ochii dracului. Așa să știi. Ascultă bine la mine. Ochii și antenele lui. Mama și principiile ei. Ani de zile am sperat să aibă dreptate. La un moment dat am realizat ca aștept degeaba și mi-am luat viața în mâini. Alexandro, Paolo, Mathieu, Ylan, Abdul. Urâți ca dracul, dar bogați. Putred de bogați.
Iau o bancnotă de o sută de euro și o așez pe sânul stâng. Abia după ce se încălzește adorm. Mama și principiile ei. S-ar învârti în groapă dacă m-ar vedea.

De când se știa, ea avea ochii mari și negri și trăia cu capul în nori. El avea cuvintele moi, cu care o îmbrăca de fiecare dată când ea îl chema. Apoi o dezbrăca din priviri și o atingea doar cu buricele degetelor până când ea se cățăra pe pereți și, de acolo, de sus, el părea atât de mic, de parcă n-ar fi existat niciodată, până când el își termina toate cuvintele și-i dădea de înțeles ei, doar din priviri, că e timpul să se ducă. În urma lui, fetița cu ochii mari și negri ar mai fi vrut să se mai nască o dată.

Trageam dungile cu bucăți de cărămidă rămasă de la ultimul bloc construit. Blocul din fața casei, ridicat pe locul unde altădată erau doar niște bărăci din tablă care vara se încălzeau la soare atât de tare, încât toți, adulți, copii, animale, erau nevoiți să-și petreacă ziua în grădina cu meri dintre bărăci. La începutul anilor optzeci planul de urbanizare al orașului a fost aplicat sarguincios și bărăcile au fost dărâmate, adulții și copiii au fost mutați în blocurile noi, construite la ieșirea din oraș, și-n fața casei mele a apărut blocul. Și copiii din bloc. Și sotroanele trase cu cărămidă pe mijlocul străzii. Și „aveți grijă la mașini”. Și nouă nu ne pasa, săream cât erau după amiezele de lungi până am crescut și a venit Revoluția, crizele, anii două mii au trecut cel mai greu, blocul din fața casei a îmbătranit și, odată cu toate astea, am uitat cât de sus săream odată.

M-am trezit mai târziu ca de obicei, mi-am făcut o cafea și apoi, ca în fiecare dimineață, m-am gândit la tine, la nebuniile din capul tău, la fruntea ta înaltă și la ridurile din jurul gurii tale. Mă iubeai cu pasiune de fiecare dată când te chemam, plecai mereu înainte să mă auzi cum țip, cu mirosul meu lipit de tine. Când mi-am terminat cafeaua, am început să plâng. Printre două degete apăsate peste pleoape mi s-a părut din nou că te-am zărit. Nu, nu erai tu. Era doar o altă formă de viață, nedefinită.

Luminile orașului par atât de mici, văzute de atât de departe. Așa îmi spui de fiecare dată când ne întâlnim. Marțea, camera o sută opt. Intri fără să bați. Îți place să faci duș singur. Îmi place să te mângâi pe spate. Ultima dată mi-ai spus că limba mea îți face răni. Cum adică răni, te-am întrebat. Ai stins țigara în cupa cu șampanie și m-ai iubit. Când m-am trezit era deja noapte. Am aprins lumina și am deschis fereastra, larg. Luminile orașului par atât de mici, văzute de atât de departe.

În spatele meu soarele, de-un portocaliu bolnav, se spărgea în mare. Abia atunci am îndrăznit să-mi amintesc. Albul imaculat al cearceaful, mirosul tău, de piersică coaptă, brațele lui păroase în jurul mijlocului tău, mirosul lui de mosc pierdut prin părul tău des, nu e ceea ce crezi, mi-ai spus, am izbucnit în râs, un râs răgușit, nervos, o palmă, câteva lacrimi, a doua palmă, un pumn, douăzeci de pumni mai târziu l-am înfășurat în cearceaf, era destul de greu dar valurile l-au purtat departe.