
Trageam dungile cu bucăți de cărămidă rămasă de la ultimul bloc construit. Blocul din fața casei, ridicat pe locul unde altădată erau doar niște bărăci din tablă care vara se încălzeau la soare atât de tare, încât toți, adulți, copii, animale, erau nevoiți să-și petreacă ziua în grădina cu meri dintre bărăci. La începutul anilor optzeci planul de urbanizare al orașului a fost aplicat sarguincios și bărăcile au fost dărâmate, adulții și copiii au fost mutați în blocurile noi, construite la ieșirea din oraș, și-n fața casei mele a apărut blocul. Și copiii din bloc. Și sotroanele trase cu cărămidă pe mijlocul străzii. Și „aveți grijă la mașini”. Și nouă nu ne pasa, săream cât erau după amiezele de lungi până am crescut și a venit Revoluția, crizele, anii două mii au trecut cel mai greu, blocul din fața casei a îmbătranit și, odată cu toate astea, am uitat cât de sus săream odată.
Frumos spus.
Frumos spus.
Mulțumesc frumos