Lună: septembrie 2022

Azi m-am străduit să nu. Să nu mai, să nu care cumva, să nu care cum, să nu încep, să nu termin, să nu trec peste, să nu trec cu vederea, să nu fac pasul cel mare, să nu fac pasul prea mic.

Apoi m-am chinuit să depăsesc starea, senzația de prea plin, ideea de nimic, vidul dintre doi oameni, cozile la posibilități, pretențiile la peste poate, impresia că.

Citește în continuare „Azi m-am străduit” →

Undeva prin 1984 vara dezvoltasem o pasiune inexplicabilă pentru șervețele.

Pe vremea aceea nu se găseau șervețele mai deloc. Când “se  dădeau servețele”, se forma  instantantaneu o coadă  mare și fugea zvonul cu viteza luminii. Dar, până să ajungă zvonul la noi, mare parte din oameni, se și terminau șervețelele.

Citește în continuare „1984, vara” →

Semeni cu o păpușă, așa mi se spunea, iar eu, eu mă simțeam urâtă și săracă. Rupeam bucăți mici de pâine și apoi mă făceam că îi dau să mănânce Dorei. Un porțelan roz și rece, cu ochii verzi. Ea se făcea că înghite iar eu mă făceam mare, îmi creșteau coșuri mari pe nas și părul îmi devenea o claie fără formă. Atunci, după două pahare, mă imaginam frumoasă și bogată. Zile întregi m-am tot imaginat așa, până când Dora a căzut și s-a spart. De atunci mi se spune mereu păcat, ce păpușă drăgălașa ai fost odată.

Mă blocam mereu la personaje. Personajelor mele le lipsea cu desăvarsire totul : caracterul, coerența, autenticitatea, doza aceea infimă de “ceva anume” care caracterizează fiecare om, făcându-l un pic diferit de toți ceilalți.  Într-un mod egoist și nu întocmai lipsit de logică, personajele mele căpătau mereu, într-un final, o mare parte din mine. Într-un mod egoist și nu tocmai lipsit de lógică, deveam încet-încet parte din personajele mele.

Citește în continuare „Mă blocam mereu la personaje” →

Când am ajuns în locul acela despre care îmi povestise Clark, am avut o revelație : nimic nu părea a fi cu adevărat la locul lui. Coli albe, goale, erau lipite de tavan cu niște litere ciudate care semănau a oameni, fiecare om începea cu câte o poveste și fiecare poveste conținea fix cinci capitole care păreau să nu se spună nimic dar, în realitate, spuneau totul, dacă citeai cu atenție.

Citește în continuare „Locul acela” →

Când m-am întors, mi-au spus:

– Vezi că nu te-au răpit?

N-am știut ce să le răspund.

Când am plecat, îi întrebasem:

– E musai să merg?

– E musai. 

– Dar dacă o să mă răpească?

– N-or să te răpească. O să respecți regulile și n-or să te răpească.

Citește în continuare „Miros de ciocolată amară” →

Te agăţai de tavan, te ţineai strâns cu toate degetele strânse tare, tare de tot până se înroşeau toate degetele şi cădeau unul câte unul  toate degetele şi apoi se făceau cioburi şi atunci mă puneai pe mine să strâng de pe jos toate cioburile şi eu scoteam o mătură galbenă, fină şi te gâdilam tare, cât puteam eu de tare te gâdilam şi tu îmi spuneai că aşa face doar mustaţa şi-ţi strângeai cioburile şi le lipeai singur la loc şi eu luam mătura galbenă, fină şi făraşul şi mai dispăream puţin, foarte puţin, doar atât cât să-ţi lipeşti tu singur toate cioburile la loc, până să devină  toate din nou degete şi, când terminai de lipit, mă întrebai unde sunt şi eu îţi spuneam unde şi nu ştiu dacă mă credeai pe cuvânt dar dădeai impresia că da iar apoi mă întrebai în ce culoare sunt şi eu îţi spuneam „în verde” şi mă miram că mă tot întrebi de culoare, doar ştiai foarte bine în ce culoare sunt iar după, imediat după, mă puneai pe mine să te întreb la rândul meu dar eu nu ştiam întrebările pe de rost şi atunci le inventam, una câte una, una peste alta, una după alta până nu mai rămâneam decât eu, departe de tot dar tu mă imaginai aproape, foarte aproape şi mă întrebai dacă mai sunt şi eu îţi spuneam că da, mai sunt, şi aş putea mai putea fi mult timp şi atunci te agăţai din nou de tavan şi strângeai cât puteai tu să strângi de tare şi-mi spuneai că n-ai cum să dormi, cum dracu’ să dormi acolo, agăţat de tavan cu degetele făcute cioburi şi cioburile făcute degete şi eu te credeam pe jumătate, erai prea sus şi prea departe ca să fie adevărat.

Seara tace din toate încheieturile şi, între două adieri subţiri de vânt, scuipă pauze. Mă împiedic în pauze, mă ridic spaţiu. Mestec în ceaşca neagră până nu mai rămâne nici abur. Seara ascultă ştiri în buclă, mereu aceleaşi ştiri, aceleaşi buclă. Nici nu ninge, nici nu plouă, nu se anunţă nici alte seri. Seara citeşte romane începute de-un veac. Un an cât un veac. Pagină după pagină, cad secolele. Pagină după pagină se umplu spaţiile. Sunt într-un pericol permanent pauzele. Nu există cinism, nu există râcă, nu există decât rânduri. Rânduri şi secole printre rânduri.

Citește în continuare „Seara tace din toate încheieturile” →

Nea Nelu Popescu, instalatorul, avea chipul brăzdat de riduri și o privire gri, tristă și foarte intensă. Când te privea, te simțeai deodată năpădit de încercarea lui de a trece dincolo de tine. Dincolo de aparențele în care încercai disperat să-ți îngropi viața. Cădeau măsti și se dezgoleau suflete când te privea Nelu fix în ochi. Simțeai cum se dezleagă noduri și abia de-ti mai puteai opri lacrimile ce dădeau să picure ploaie. Să nu care cumva să-ți inunde vocea și să te dea de gol. Să care cumva să te arate lumii așa cum ești de fapt, dezgolit de puteri supranaturale și pribegit în fața destinului.

Citește în continuare „Nea Nelu Popescu” →