Herculane, 2021


Anul trecut, la Herculane. Un loc magic, plin de povești..

În centru

Am coborât să-mi cumpăr slapi. La prima intersecție, un panou agățat deasupra unei clădiri derapanate, indică, cu litere scurse de ploaie: „Galeria comercială”. Intru.
Un gang întunecat cu tarabe de o parte și cealaltă. Pe tarabe văd fuste crete, bluze colorate și stive de slapi aranjate una lângă alta. Tarabele sunt acoperite cu cearceafuri cu diverse modele. Nici picior de om prin preajmă.


Intru în micul „supermarket” de la intrare și o întreb pe vânzătoarea îmbrăcată într-un halat albastru când se deschid tarabele din „galeria comercială”. Vânzătoarea cască ochii mari și-mi spune:
⁃ Nu știu despre ce galerie vorbiți.
⁃ Pai coridorul ăsta, zic, și îi arăt cu mâna gangul.
⁃ Ah, de asta vorbiți. Păi aici nu vine nimeni înainte de ora zece.
Îi mulțumesc și plec.
„Aici” timpul pare să fi rămas pierdut între tarabe. Un coridor lung și prost luminat.

Singurii slapi pe care i-am găsit la ora nouă dimineața, au fost unii cu trei dungi, în nuanțe de mov, într-un „centru comercial” aflat la zece metri distanta de „galeria comercială”.
Un magazin lung, cu articole textile și Șlapi. I-am întins vânzătorui o bancnotă de cincizeci de lei și el mi-a dat la schimb trei bancnote de zece lei pe care le-a numărat cu degetul înmuiat ușor în salivă. Am luat banii, i-am băgat în buzunar și am plecat spre hotel.
În urmă mea, un câine negru și slab, se arunca de bezmetic în fața mașinilor.
Când am ajuns în cameră, am despachetat slapii și i-am probat. Îmi erau buni. Apoi m-am spălat pe mâini sub un jet de apă fierbinte.

La hotel

La etajul patru, curățenia începe în jurul orei nouă. Camerele funcționează pe baza unei cartele. Odată introdusă în fanta, cartela pornește cutentul. Lângă fanta sunt două întrerupătoare tactile. Unul pentru a cere curățenie, altul pentru a cere să nu fii deranjat.
Ieri am cerut să nu fiu deranjată. Am atins cu degetul întrerupătorul din dreapta fantei și am așteptat până a devenit roșu. Apoi am dat drumul la televizor. La ora nouă și douăzeci am auzit un ciocanit în ușă. Am înjurat în gând și am deschis.
⁃ Aveți nevoie de prosoape curate, m-a întrebat femeia.
N-aveam nevoie de prosoape, aveam nevoie de liniște. Dar, dacă tot mă deranjase, aveam nevoie de un alt halat.
⁃ Da, sigur că se poate, vi-l aduc imediat.
Și l-a adus. A aruncat și gunoiul și a aranjat și patul. Apoi, când a fost să plece, mi-a șoptit, complice : Ah, dumneavoastră sunteți singură, soții fac mai multă mizerie.

Tot la hotel, dar în lift. Apoi la restaurant.

– Coborâți?
– Nu, nu cobor.
Se închid ușile. Liftul anilor optzeci, refăcut. Tipul nu urcă în lift. Eu chiar nu intenționez să cobor din lift. El înțelege că urc. Ce naiba să faci când nu cobori? Nu cobor din lift dar cobor cu liftul. Tipul rămâne la etajul șase. Priveste tâmp ușile liftului, apoi coboară pe scări.
Singură în lift, încep să râd sub masca albă. De la râs, mi se aburesc ochelarii. Nu mai văd nimic preț de câteva secunde. Timp suficient să mă întreb cum aș reacționa dacă aș da nas în nas cu tipul. Până la parter mă liniștesc. Am mască, n-are cum să mă recunoască.
Mor de foame, merg repede, cu pași mici, să nu alunec. Linoleumul anilor optezeci a fost înlocuit cu gresia luciosa a anilor nouăzeci. Ajung. Restaurantul anilor optezeci, refăcut. Bufet suedez, aproape tot ce-ți dorește inima. Inima mea și-a dorit trei mese pe zi, cel puțin așa indică brățara albă de la mâna stângă. “O clipsez acum și o tai când plecați”. Așa îmi spusese fata de la receptie când mă cazasem. Pe moment mă simțisem însemnată, apoi îmi trecuse.

Brățara e rezistență la apă, la clor și la sulf. Marfă de calitate, închidere fermă, de durată. În fața restaurantului din anii optezeci, o fată născută în anii două mii bifează într-o listă dintr-un caiet studențesc. În fine, cum le-o mai spune. Când ajung în dreptul ei, mă privește scurt și îmi spune, “ah, ok, doamna de la 409”. Nici nu apuc să deschid gura. Apoi mi se aburesc ochelarii. Apoi îmi urează poftă bună. Abia când mă așez la masă îmi dau masca jos. Abia atunci realizez că tipul de la lift îmi face un semn. Cu degetul.

În concluzie

Drumul trece pe lângă o apă curgătoare și continuă în sus, spre munte. Ne oprim la a treia curbă, pe stânga, lângă un pod ruginit. Spre apă sunt niște scări din beton, inegale. Balustrada, bătută în peretele de beton, e și ea ruginita. Drumul până la cădite trece peste trei picioare de pod și vreo șase trepte, inegale. Cadita nu e mare, vreo douăzeci de metri pătrați, cu aproximație. Nu exista cabină de schimb dar există niște cârlige prinse de stâncă, pentru prosoape, un ceas mare agățat pe perete și o scară metalică, ruptă într-o parte. Când ajungem, în cădita sunt deja patru persoane și din stâncă curge un izvor.
Conversația se leagă repede, oamenii vin acolo de ani de zile, se zice că apa aceea, izvorâta din munți, face minuni. „Și cine curăță cădita?”, întreabă o doamnă la vreo patruzeci de ani. „Pai oamenii de pe aici, scot dopul, o freacă cu peria și apoi o umplu la loc”, răspunde o femeie mai în vârstă.
Nu zic nimic, doar ascult și privesc muntele. E încă devreme, e răcoare dar apa e caldă. Timp de cincizeci de minute trec prin cădita câteva povești de viață. Podul stă să se dărâme, primăria nu face nimic, inițial era o placă de beton deasupra izvorului, oamenii au dezgolit stânca, era mare păcat să se irosească sursa făcătoare de minuni. Tot oamenii locului aduc lumânări și torțe seara, după apusul soarelui, să se zăreasca drumul pe lângă picioarele podului. „Măcar o balustrada lângă prăpastie de-ar pune și ei, că e periculos, și vin oameni bătrâni care abia se mișcă, e greu pentru ei. Dar pe cine să intereseze? Câți n-ar da să aibă locul ăsta la ei în țară? Dar la noi nu interesează pe nimeni, au lăsat să se distrugă totul pe aici, se spune că la mijloc e o ceartă între două primarii. „.”Eh, doamnă dragă, eu viu aici de douăzeci de ani și, pe zi ce trece e tot mai rău. Ce i-ar costa să amenajeze un picuț, măcar o cabină de schimb să puie. Că n-ar deranja pe nimeni să plătească un cinspe-douazeci de lei pentru niște condiții mai bune. Că uitați-vă și dumneavoastră, unde mai există asemenea loc?”

Deschid ochii și privesc muntele din față. Nu există asemănare, există doar nepăsare. Mă ridic și ies din cădita încercând să nu cad. Scara metalică se mișcă îngrijorător de tare. În curând va ceda și oamenii locului se vor ocupa să o schimbe.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.