Miros de ciocolată amară


Când m-am întors, mi-au spus:

– Vezi că nu te-au răpit?

N-am știut ce să le răspund.

Când am plecat, îi întrebasem:

– E musai să merg?

– E musai. 

– Dar dacă o să mă răpească?

– N-or să te răpească. O să respecți regulile și n-or să te răpească.

De răpit, nu m-au răpit, dar m-au obligat să stau închisă în hotel. 

Asta după ce a trebuit să mă descurc cum am putut să ajung la hotel. Uitaseră să trimită taxiul după mine. 

Asta după ce petrecusem șase ore așezată lângă un copil mic care urlase încontinuu până când, cu o oră înainte de aterizare, adormise obosit. 

Asta după ce fusesem la doi pași de a pierde avionul din cauza unui taximetrist tâmpit care nu cunoștea scurtăturile.

Asta după ce mă trezisem la ora cinci, să am timp destul să-mi beau cafeaua și să ajung la timp în  aeroport. Să am timp de îmbarcare.

Asta după ce-mi spuseseră că-i musai să merg.

– N-or să te răpească. O să respecți regulile și n-or să te răpească. Dar vezi cum te îmbraci.

Cu vreo două zile înainte să plec, citisem pe internet că acolo femeile trebuie să aibă o ținută decentă. Exclus pantalonii scurți, fustele deasupra genunchilor și tricourile cu mânecă scurtă. Îmi cumpărasem patru cămăși din in, cu mânecă lungă. Un fel de saci cu guler rotund, strânse la mijloc cu un șnur. Îmbrăcată în ele, arătam ca un abajur alb de la Ikea. 

În avion era cald, mirosea a pipi de copil și pilotul ne anunța din jumătate în jumătate de oră că vom străbate o zonă cu turbulențe. Apoi ne ruga să ne prindem centurile de siguranță. Atunci copilul începea să urle și mai tare. Maică-să, o senegaleză elegantă, îl bătea cu mâna pe spate, așa, la intervale regulate, până când copilul tăcea. Tăcea puțin, până la următoarea turbulență și atunci maică-să îl bătea din nou pe spate, ușor dar regulat.

“Același principiu ca la EMDR” mi-am spus eu și am tras concluzia că mama copilului suferise o traumă, cândva. 

După cinci turbulențe, am reușit să adorm. După zece minute, pilotul ne-a anunțat că trebuie să ne pregătim de aterizare. Erau treizeci și patru de grade afară și un indice de umezeală foarte ridicat. 

Apoi am aterizat.

În aeroport nu mă aștepta nici un taxi. Am avut noroc cu niște francezi care stăteau la același hotel cu mine. Ne-am înghesuit toți într-un microbuz alb și am vorbit despre vreme. 

Când am ajuns la hotel arătam ca un abajur alb de la Ikea, ud fleașcă. Recepționerul m-a pus să semnez un act pe proprie răspundere. Nu aveam voie să ies nicăieri neînsoțită.

– Nici măcar să trec strada ?

– Nici măcar. Există polițiști care vă pot ajuta să treceți strada.

Așa mi-a zis. Părea serios. Apoi mi-a dat cheile de la cameră. 

Camera era mare, avea mochetă pe jos și mirosea a picioare nespălate.

 “Ce idee să pui mochetă pe jos într-o țară ca asta”, mi-am spus și am deschis fereastra. În spatele geamurilor erau niște gratii iar în spatele gratiilor se vedea, într-o pâclă groasă, orașul.

–  E unul dintre cele mai poluate orașe din lume, e bine să știi asta, îmi spuseseră înainte să plec.

Am știut când am privit prima dată orașul din spatele gratiilor. Apoi am făcut un duș. Apa n-avea presiune. Apoi am coborât să mănânc. O amestecătură de legume plus o amestecătură de cartofi.

“Specialități locale”, mi-a spus bucătarul, gustați, o să vă placă. Am gustat. Nu erau arătoase, dar erau gustoase. Când am terminat de mâncat, am urcat în cameră și am comandat o bere. 

–  Lager sau Pils, m-a întrebat o voce cu accent la telefon.

Habar n-aveam ce-i ăla Lager dar eram gata să-l încerc. Până să vină Lagerul, am deschis fereastra și am oprit aerului condiționat. 

–  Să ai grijă la țânțari, îmi spuseseră înainte să plec. Să te dai cu spray contra țânțarilor și să iei Malarone. O să te doară puțin burta dar o să-ți treacă.  Si, cel mai important, să ții cât poți de mult aerul condiționat pornit. Alungă țânțarii. 

Apoi am băut berea și am transpirat. M-am dat cu spray și am luat Malarone. Pe moment, nu m-a durut burta. Aerul condiționat nu l-am putut, însă, lăsa pornit. Mirosul de mochetă umedă mă făcea să strănut. Sau poate că aerul condiționat mă făcea strănut. Am strănutat toată noaptea, cu geamul deschis. Apoi m-a durut burta. 

A doua zi am fost chiaună. 

–  Din cauza mochetei, le-am zis, odată ajunsă la clădirea cu birouri din centrul orașului.

Au râs, credeau că glumesc. Nu glumeam deloc. Am fost chiaună toată ziua. 

La început, imediat după micul dejun, m-am simțit ca un abajur alb de la Ikea care străbătea străzile orașului într-o Toyota neagră trimisă de companie. 

Apoi, de la nouă la unu, m-am simțit ca un abajur alb de la Ikea care încerca să nu adoarmă.  

După masa de prânz am devenit un abajur alb care s-a încurcat în viziuni și obiective.  Au râs iar toți, politicos, și mi-au spus că e din cauza decalajului orar. Înțelegeau.

Doar spre seară, așezată în vârful patului din camera de hotel, mi-am revenit și am început să strănut. Apoi am adormit cu PC-ul în poală și televizorul deschis. Când m-am trezit, căzuse curentul și intrase în funcțiune generatorul. Fix sub geamul meu, generatorul de curent a tors toată noaptea, zgomotos.  

A doua zi am fost iar chiaună.  

–  Nu numai din cauza mochetei, le-am spus și ei au început iar să radă.  

La prânz, am vrut să mănânc la un restaurant de peste drum. Am chemat o polițist și l-am rugat să mă treacă strada. M-a trecut și mi-a spus să-i fac semn când vreau s-o trec înapoi. După o porție de fasole verde, “al dente”, cu usturoi, i-am făcut semn. Apoi am devenit, din nou, un abajur alb care s-a încurcat în viziuni și obiective. Au râs iar toți, politicos, și mi-au spus că e din cauza decalajului orar.

Așa a trecut toată săptămâna.

Joi, în timpul zilei, a venit curentul și vineri, pe seară, efectele decalajul orar au început să dispară. Mirosul de mochetă umedă încă se mai simțea. 

În weekend, colegii au hotărât să iasă prin oraș. Într-o parcare, la un grătar. Mi-au spus să vin și eu.

– Dar dacă o să ne răpească?

– N-or să ne răpească, o să mergem cu un șofer.

Am mers cu un șofer până în parcare. Parcarea avea dale albe pe jos și scaune de plastic alb erau aranjate în jurul grătarului. Am vorbit cu oameni pe care nu-i cunoșteam și am râs la glume pe care nu le înțelegeam. Apoi am băut două Lager, am mâncat fleică de porc la grătar și am cumpărat niște măști artizanale, confecționate manual de oamenii locului. 

Când am terminat, se înserase deja. Mirosea a fum și se răcorise. Din parcare nu se vedea orașul dar se simțea smogul. 

– Taman bine pentru o plimbare prin oraș, ne-a spus șoferul. Știu eu un loc în care puțini turiști ajung. 

N-am putut să spun nu. În primul rând pentru că aș fi fost singura care ar fi refuzat și, în al doilea rând, din cauza mirosului de mochetă umedă. Oriunde ar fi fost mai bine decât în camera de hotel. 

Locul în care puțini turiști ajungeau era undeva la marginea orașului, într-un cartier al expatriaților. Locul era înconjurat de un grilaj de fier și era păzit de doi bărbați înarmați care ne-au cerut actele de identitate. 

După ce ne-au verificat au spus, “da, treceți” și apoi au început să glumească cu șoferul. Chit că nu se cunoșteau, au povestit vreo zece minute despre familii și copii.

După ce am trecut de poartă, am mai mers vreo sută de metri și ne-am oprit.

–  Aici e, ne-a spus șoferul și ne-a arătat câteva scaune de plastic, aszate în jurul unei mese. Aici o să mâncați cel mai memorabil grătar din viața voastră. 

L-am crezut pe cuvânt și ne-am așezat. N-am așteptat mult până să apară femeia. Femeia era încă tânără, chit că avea câteva riduri. Ne-a urat bunvenit și ne-a întrebat ce vrem să bem. Eu am ales o Lager. A adus niște pahare de plastic în care a turnat bere. Nu mai băusem niciodată bere din pahare de plastic. Am ciocnit în liniște și ne-am imaginat cum ar fi sunat niște pahare de sticlă. Apoi am golit paharele până la fund și am ales un piept de pui la grătar. 

Femeia a aprins grătarul în timp ce noi eram la a doua bere. Apoi s-a așezat lângă noi și ne-a întrebat de unde suntem. Eu eram din Franța, sau, mă rog, de acolo fusese să fiu în acel moment. 

–  Și, cum vă place la noi?

N-am îndrăznit să-i spun nimic. Ar fi fost prea nepoliticos să-i povestesc despre senzația de zombie transformat în abajur, despre mirosul mochetei și despre zgomotul generatorului. 

– Mâncarea e delicioasă, a răspuns un coleg.

– Și oamenii sunt extrem de amabili, a spus un altul.

– Și tot orașul miroase a ciocolată, am îndrăznit eu.

Asta cu ciocolata mi-a venit pe loc. Cum ieșeai din camera de hotel, totul începea să miroasă a ciocolată. Ciocolată amestecată cu smog.

Femeia a dat din cap și a zâmbit apoi a pus cinci piepți de pui pe grătar și s-a așezat din nou la masă, cu noi. După care, și-a turnat și ea un pahar cu bere.

– N-am mai mâncat ciocolată de când eram mică. E foarte scumpă și nu ne permitem. E doar pentru export.

Timp de câteva secunde n-a mai spus nimeni nimic. Era totul atât de trist. 

Apoi cineva a desfăcut o altă sticlă de bere. Apoi altcineva a râgâit. Apoi altcineva a râs. Femeia a întors pieptul de pui pe grătar și s-a întors la masă. Apoi ne-a povestit. Ea nu era născută acolo. Ea era refugiată din Niger. O brigadă Boko Haram sosise într-o noapte la ea în sat și îi omorâse toată familia. Doar ea scăpase, ca prin urechile acului, ascunsă în spatele casei. Când reușise să privească, totul mirosea a sânge și a fum. Fugise din țară cu ajutorul unor prieteni și acum se simțea în siguranță. 

– Aici îmi e bine, a spus după o vreme, strângând piepții de pui într-o farfurie. 

Apoi a început să bată în masă albă de plastic. Ușor, dar regulat. Tăcută. Privind cerul. Am ascultat-o mult timp. Abia apoi am mâncat puiul la grătar.

A fost cel mai bun pui la grătar pe care l-am mâncat vreodată.

Apoi a început să se răcorească. La a treia bere, am ridicat ochii spre cer și l-am privit. Era de-un gri deschis amestecat cu fum. De undeva, de nu foarte departe, se auzea muzică. De jur împrejurul nostrum, copacii vorbeau în șoaptă.   

Și atunci, deodată, au dispărut toate. A dispărut abajurul alb de la Ikea, a dispărut actul pe proprie răspundere, a dispărut durerea de burtă si Toyota neagră trimisă de companie, au dispărut glumele pe care nu le înțelegeam, a dispărut până și amestecătura de legume și cea de cartofi, au dispărut oamenii înarmați și puștile lor, a dispărut polițistul care m-a ajutat să trec strada, apa fără presiune, gratiile din fața ferestrelor, a dispărut și mirosul de pipi din avion și copilul care urla, a dispărut și generatorul de curent și mocheta care mirosea de picioare murdare.

Până și mirosul de ciocolată a dispărut.  

A rămas doar zgomotul degetelor femeii bătând regulat în masa albă, de plastic.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.