Seara tace din toate încheieturile şi, între două adieri subţiri de vânt, scuipă pauze. Mă împiedic în pauze, mă ridic spaţiu. Mestec în ceaşca neagră până nu mai rămâne nici abur. Seara ascultă ştiri în buclă, mereu aceleaşi ştiri, aceleaşi buclă. Nici nu ninge, nici nu plouă, nu se anunţă nici alte seri. Seara citeşte romane începute de-un veac. Un an cât un veac. Pagină după pagină, cad secolele. Pagină după pagină se umplu spaţiile. Sunt într-un pericol permanent pauzele. Nu există cinism, nu există râcă, nu există decât rânduri. Rânduri şi secole printre rânduri.
Ne-am strâns ieri seară toate pauzele şi toate spaţiile şi am băut un pahar cu şampanie în cinstea lor. Ciocneam prin Skype pahare vitruale. Un secol de virtualitate ! Rezistenţa firului care ne lega anii umplea toate spaţiile. Toate pauzele. Ne-am amintit ieri seară de bocancii turcoaz. Erau patru perechi de bocanci turcoaz. Patru fete cucuiete. Au ţinut bine bocancii turcoaz, erau bocanci de Cluj luaţi pe sub mână. Eu nu reţinusem decât culoarea, voi aţi umplut tot restul. Ne-am strâns culorile ieri seară şi spaţiile şi pauzele, veacuri de spaţii uzate de ani. Tortul avea gust de pară. Para se ţinea de-un fir. Rezistent firul, rezistent secolul !.
Ne-am umplut pauzele cu amintiri ieri seară, poveşti de adormit copii. Am mai îmbătrânit puţin ieri seară. Când n-am mai putut, am luat liftul, am luat aerul tare în piept, am luat kilometrul la picior, am luat maşina albă „eu o vedeam roşie, nu ştiu de ce roşie, o fi vreun semn ?” Când n-am mai putut, ne-am tras plapuma pe cap şi am lăsat să mai treacă o pauză, un spaţiu, o zi , un veac.
Seara tace din toate încheieturile. Tace şi scuipă pauzele printre dinti. Ar fi trebuit să tac şi eu odată cu ea dar n-am putut. Mai era câte ceva de spus.
Abisuri 