Lună: februarie 2023

Am găsit un anunț pe LinkedIn și am trimis CV-ul. Ca să scap de neantul în care, de patru luni de zile, mă scaldam. Eram „product owner” și habar n-aveam cu ce se mănâncă un product owner. Habar n-aveam nici în ce măsură aș fi putut mișca bagheta magică pentru a înțelege ce anume doreau de la mine cei patru developeri și cei trei testeri. Doi dintre ei nu mă salutau, alți doi nu acceptau decât task-uri interesante și Ciprian, singurul cu care reușisem să pun bazele unui mod incipien comunicare, era pasionat de mașini de curse. În fiecare dimineață stăteam timp de cincisprezece minute în fața unui panou pe care erau desenate niște săgeți și încercam să par că înțeleg perfect punctele slabe ale produsului și modul în care ar fi putut fi optimizat. Răspundeam complet aleatoriu la întrebări pe care nu le înțelegeam. Cei patru developeri și cei trei testeri se uitau mirați unul la altul și apoi se făceau că înțeleg perfect ce aveau de făcut. Într-o zi, ne-au adunat pe toți într-o sală de ședințe la parterul unui celebru hotel din București și ne-au rugat să luăm loc la mese rotunde. Fiecare masă reprezintă un proiect, așa ne-au spus, unele mese au scaune mai multe decât altele, dar e normal. Nici un proiect nu se aseamănă cu altul. După cafeaua de bun venit ne-au informat că, timp de două zile, va trebui să discutăm între noi, mesele, să identificăm legăturile și să ne punem de acord. Prima zi a fost mai lungă decât a doua, dar a doua zi, pentru că mă invitasera să iau microfonul și să explic întregii săli ce legături am identificat între mese, a doua zi am luat-o la fugă până în Romana unde m-am urcat în primul metrou, m-am așezat pe un scaun de plastic, albastru, și am decis să-mi dau demisia. Apoi am început să plâng.

Așteptam să se facă verde când l-am văzut. 1,90. Numai zâmbet. L-am urmărit cum ocolea bălțile. Avea mocasini bej și ținea cu ambele mâini o umbrelă portocalie. M-a bufnit râsul. M-a auzit. Aveți cei mai frumoși ochi căprui, mi-a spus, și m-a invitat la o cafea. Albastră. Au urmat zile roz după care a totul a devenit, în medie, gri. Uneori alb, alteori negru. Cafeaua nu mai avea nici un gust. Cămășile miroseau a Chanel. Într-o zi, n-am mai fost atentă la culori și am trecut pe roșu. O lalea albă, atât a mai rămas.

Multă vreme am fost în ceață. Apoi mi-ai spus că mă iubești, că ai vrea să-ți petreci tot restul zilelor cu mine. În acel moment s-a ridicat ceața. M-am înroșit. Am dat pe gât un pahar cu whisky. Am dat muzica la maxim și am dansat. Obrajii îmi ardeau, am deschis fereastra și am început să țopăi. Ți-am dat Like. Treizeci de puncte mai târziu, ai răspuns că nu poți. Am dat muzica mai încet. Am oprit și Wifi-ul și datele de pe mobil. Ne despărțeau mii de conexiuni și o nevastă.

À deschis ochii la ora 3, într-o zi de marți a anului 1900 și ceva. A urlat cât l-au ținut plămânii, i s-a dat să mănânce, a început să bea printr-a zecea, prima țigară a postit-o în spatele blocului, a plecat în armată, a venit Revoluția, a tras, s-a speriat de mamă, taică-său a murit la Universitate, n-a ajuns la înmormântare, a terminat facultatea, a plecat dincolo, ani de zile a mâncat roșii fără gust, s-a întors. Cam asta a fost, mi-a spus, apoi, în spatele pleoapelor, o ceață groasă i-a năpădit nevăzutul.

Peste câmpuri de indiferență se așterne o prostie crasă. Ceață groasă la orizont, munții, puțin mai încolo, dincolo de munți, valurile, spuma asta ne acoperă amintirile, visele, paharele ciocnite în miez de noapte, anii, lacrimile, ridurile, pietre purtate de valuri, în definitiv asta suntem, niște purici. Văzut de sus, toate par mici, din ce în ce mai mici, până dispare, pe rând, una după alții. Ceața, ridurile, gândurile, noi, noi știm să ne opunem prostiei. Reset și de la capăt. Mâine e un alt câmp la orizont.

Capul în nori și caii verzi de pe pereți i-au devenit, încet, încet amintire, rar i se mai întâmplă să dea muzica la maxim, zâmbește din ce în ce mai trist și uită des ce a vrut să spună, a renunțat, pe rând, la zahăr, paste făinoase, mici ieșiri între fete, a renunțat până și la parfumurile fine și hainele de firmă, la ce bun toată această osteneală când totul e atât de efemer, își spune și apoi încearcă să adoarmă. Nu-i iese. Între două riduri, se scurge încet, încet, o viață.

Din frustrare se nasc toate. Wrong expectation. Nimic nu e bătut în cuie. Viziuni. Monștrii, gap, nu, nu marca contează. Diferența. Viziunea. Prostia celorlalți. Apusul. Melci, zăpezi, șanțuri. Să nu vă bată gândul să vă puneți contra. Decădere. Ce aș putea face în locul vostru? Absolut nimic. Sunteți stăpânul schimbărilor. Virtual, le puteți ucide toate traumele. Orice șut în fund e un pas înainte. Totul depinde de puterea pasului. Cincizeci de centimetri mult peste. Și, în tot acest timp, ridurile .

Peste câmpuri gri se așterne o iarnă albă. E atât de frig încât încep să plâng cu țurțuri. Să nu care cumva să înțepi pe cineva, îmi șoptește de nicăieri o voce. O caut din priviri dar nu o găsesc. Tace. Tac. La est răsare soarele. Țurțuri ascuțiți devin lacrimi. Caut o batistă dar nu o găsesc. Să-ți faci ordine în sertare, să nu amesteci șosete cu oameni care nu contează. Nu merită. Dau pe gât un pahar cu whisky și adorm. Între riduri încă fine, mi se zbat amintirile. Zâmbesc.

Am înghețat, ti-am spus. Ai privit indiferent pe fereastra și ți-ai mai aprins o țigară. Am tăcut. Timp de cinci minute am privit parchetul cumpărat la reducere. Fabricat într-o zonă tulbure. Și ce dacă, mi-ai spus atunci. Treizeci la sută mai puțin, asta contează. Ai plătit cu cardul. Am înghițit în sec. L-ai montat singur. Te-am rugat să nu mai fumezi în casă. Urma palmei tale pe obrazul meu a fost atât de rece încât nu m-am putut abține. Patruzeci de zile au trecut de atunci.

Draga mea, închide ochii și imaginează-ți. A închis ochii și a ascultat. Am scos cuțitele din mașina de spălat vase și le-am pus în sertarul de sus. Am aerisit, am scuturat așternuturile, am dus gunoiul, am hrănit pisica, am udat florile. Am dat cu aspiratorul, am deschis laptopul, am găsit mesajele. Zice că îți place să-și plimbe degetul lui pe șira spinării. A tresărit. Am închis ferestrele, am drumul la gaz, acum poți deschide ochii, i-am spus. L-a deschis și i-a înghețat sângele în vine.