Metroul

Am găsit un anunț pe LinkedIn și am trimis CV-ul. Ca să scap de neantul în care, de patru luni de zile, mă scaldam. Eram „product owner” și habar n-aveam cu ce se mănâncă un product owner. Habar n-aveam nici în ce măsură aș fi putut mișca bagheta magică pentru a înțelege ce anume doreau de la mine cei patru developeri și cei trei testeri. Doi dintre ei nu mă salutau, alți doi nu acceptau decât task-uri interesante și Ciprian, singurul cu care reușisem să pun bazele unui mod incipien comunicare, era pasionat de mașini de curse. În fiecare dimineață stăteam timp de cincisprezece minute în fața unui panou pe care erau desenate niște săgeți și încercam să par că înțeleg perfect punctele slabe ale produsului și modul în care ar fi putut fi optimizat. Răspundeam complet aleatoriu la întrebări pe care nu le înțelegeam. Cei patru developeri și cei trei testeri se uitau mirați unul la altul și apoi se făceau că înțeleg perfect ce aveau de făcut. Într-o zi, ne-au adunat pe toți într-o sală de ședințe la parterul unui celebru hotel din București și ne-au rugat să luăm loc la mese rotunde. Fiecare masă reprezintă un proiect, așa ne-au spus, unele mese au scaune mai multe decât altele, dar e normal. Nici un proiect nu se aseamănă cu altul. După cafeaua de bun venit ne-au informat că, timp de două zile, va trebui să discutăm între noi, mesele, să identificăm legăturile și să ne punem de acord. Prima zi a fost mai lungă decât a doua, dar a doua zi, pentru că mă invitasera să iau microfonul și să explic întregii săli ce legături am identificat între mese, a doua zi am luat-o la fugă până în Romana unde m-am urcat în primul metrou, m-am așezat pe un scaun de plastic, albastru, și am decis să-mi dau demisia. Apoi am început să plâng.