Sunt complet decalată şi o asum

Ceea ce este sigur – da sigur, cert, cu siguranţă cert şi sigur – este că eu nu ştiu, nu vreau, nu pot scrie poveşti care să stoarcă lacrimi, care să întoarcă cu josul în sus, care să macine, să întrebe, să răspundă, să contrazică, să contrarieze, să creeze polemici, să arate cu degetul, să ceară păreri, să smulgă like-uri, să împânzească, să propage, să creeze celebrităţi peste noapte, să împroaşte, să cureţe, să împroaşte din nou, să cureţe din nou. Eu nu pot, nu vreau, eu nu ştiu să scriu ceea ce-şi doreşte publicul să citească. Rândurile acelea care să pară smulse din viaţa cititorilor, faptele acelea cu care toţi, absolut toţi ne identificăm odată şi odată, situaţiile acelea în care toţi,, absolut toţi ne vom trezit odată şi odată dimineaţa devreme cu senzaţia certă, sigură, apăsătoare că nu ni se întâmplă nouă, nu poate să ni se întâmple nouă.

Continuă lectura

Ochelari de cal

Era atât de profundă privirea aceea verde-măslină, atât de grăitor sensul dat de nuanţele ei imperfecte, atât de „altfel totul” decât tot restul încât chiloţii roz cu danteluţă albă trecuseră practic neobservaţi.

(Aceasta este o pură fictune, a se lua fix ca atare)

Visele altora

Vorbea atât de repede încât bănuiam că are multe de spus. Dădeam inteligent din cap la fiecare două minute amestecând orezul gălbui cu iaurtul cald. Mi se păruse ciudat orezul gălbui şi întrebase de unde şi până unde. Îmi spuseseră- ea şi ceilalţi – că îl amestecau cu nu ştiu ce ierburi. Îmi imaginasem ierburile alea galbene în fel şi chip şi trecuseam mai departe. De unde şi până unde iaurtul acela cald? Îmi spuseseră – ea şi ceilalţi – că e un iaurt „făcut în casă”, o specialitate a locului. Locul acela straniu la intersecţia războaielor. Continuă lectura

Mi-am convins creierul că săptămâna începe de marți

Eu când sunt tristă fac mai întotdeauna haz de necaz. Şi-mi iese… sarcastic. Sau cinic. Şi-mi place. Atât de mult îmi place, încât am început să caut situaţiile astea triste cu lumânarea. Îmi pare teribil de rău că v-am întristat, de fapt nici nu era foarte-foarte trist, era doar o înşiruire de situaţii haioase. Aia cu depresia le-a pus capac şi asta face tot farmecul situaţiilor triste. Cum spunea cineva odată, nu ştii de unde sare iepurele dar întotdeauna sare. Adică apare ca din senin când te aştepţi mai puţin, te ia de după umeri şi începe să-ţi şoptească chestii haioase care, vrei sau nu vrei să le crezi, rămân nişte chestii haioase care până la urmă reuşesc să te scoată din ale tale. Pe mine, între două trenuri şi o hoardă de călători nebuni, mă scot din ale mele excepţiile. Acei „uitaţi ai societăţii” care mă salută cu zâmbetul pe buze dimineaţa devreme. Parking-ul miroase a noapte, dar eu le răspund amabil şi trec mai departe zâmbind. Ei nu-mi cer bani dimineaţa devreme, banii îi cer mai pe seară, “să-şi mai ia o bere”, ei mă salută doar de dragul conversaţiei “o zi plăcută vă doresc” şi eu le doresc la fel, dar nu îndrăznesc să le-o spun decât în gând, cum poţi să vrei răul unui om? Acei uitaţi ai societăţii, nu sunt niciodată în grevă. Ei sunt excepţiile de la grevă.

Continuă lectura

În fiecare dimineaţă îmi beau ceaiul din plic

(pentru ca merita să fie scris)

Servesc şi ei la ceva. Nervii, desigur. La creaţie de exemplu. În fiecare dimineaţă îmi beau ceaiul din plic şi plicul are câte un text şi eu îl citesc, textul şi-mi încep ziua cu câte un „motto” . Motto-ul zilei de azi a fost ceva de genul „un spirit liniştit este un spirit apt pentru creaţie”. Am zâmbit şi mi-am spus că eu nu-s aptă aproape niciodată.

Nu că n-aş fi de acord cu motto-ul dar cine poate oare stăpâni spiritul? El o ia de capul lui unde-l duc călcâiele, cine să-i spună oare că e mai bine să rămână zen şi să privească viaţa într-un picior spunându-şi că mâine va veni şi rândul celuilalt picior? Cine?

Continuă lectura

Rar

În general e dificil să scrii şi cu stil şi cu subiect care „să prindă” şi cu un final care să pună pe gânduri şi care să nu dezamăgească aşteptările legate de … titlu.

Cei ce reuşesc asta sunt …rari.

Uneori mă supăr pe cuvinte

Uneori mă supăr pe cuvinte, mă supăr pe mine, pe imposibilitatea mea de a crea cuvinte la cerere pe măsura subiectelor. Eu nu ştiu să creez aplauze decât în şoaptă, aplauzele acelea din vârful buzelor, din vârful degetelor, aplauzele acelea nu sunt aplauze pe măsura subiectelor. Apaluzele acelea sunt pe măsura mea, a capacităţii mele de a nu crea subiecte. Eu nu ştiu să creez subiecte, eu îmi asum responsabilitatea imposibilităţii, a limitei de sus, eu îmi iau felia, o privesc şi-mi spun că-i momentul s-o ung, s-o nimicesc, s-o ascund de semnificaţii vizibile. Eu nu ştiu să număr sutele, nici miile, cuvintele mele sunt răpuse de şoapte şi şoaptele de pauze.

Uneori mă supăr pe cuvinte, mă supăr pe mine şi atunci tac. Aşa sunt eu.

Unele chestii se întâmplă pur și simplu

Unele chestii pur şi simplu se întâmplă. Adică se întâmplă atunci când tu, care le prevezi pe toate, ţi-ai luat gândul, speranţa, ideea că s-ar putea întâmpla. Genul acesta de chestii, când se întâmplă, te lovesc în moalele capului şi te întorc cu susul în jos. Tu te spargi în zeci de cioburi, părţi ale unui acelaşi odată întreg şi, încercând să te aduni, să te cauţi printre zecile de alţi oameni sparţi, tu te spargi şi mai tare, amestecându-te la rândul tău cu cioburile celorlalţi, întrebându-te dacă nu cumva s-a dereglat lumea, dacă nu cumva ai uitat să te trezeşti din somn, dacă nu cumva şi-a bătut cineva joc de tine trândindu-ţi hodoronc-tronc o capcană, aşa, doar aşa că să-ţi măsoare capacitatea de a face faţă situaţiilor neprevăzute.

Continuă lectura