Unele chestii se întâmplă pur și simplu


Unele chestii pur şi simplu se întâmplă. Adică se întâmplă atunci când tu, care le prevezi pe toate, ţi-ai luat gândul, speranţa, ideea că s-ar putea întâmpla. Genul acesta de chestii, când se întâmplă, te lovesc în moalele capului şi te întorc cu susul în jos. Tu te spargi în zeci de cioburi, părţi ale unui acelaşi odată întreg şi, încercând să te aduni, să te cauţi printre zecile de alţi oameni sparţi, tu te spargi şi mai tare, amestecându-te la rândul tău cu cioburile celorlalţi, întrebându-te dacă nu cumva s-a dereglat lumea, dacă nu cumva ai uitat să te trezeşti din somn, dacă nu cumva şi-a bătut cineva joc de tine trândindu-ţi hodoronc-tronc o capcană, aşa, doar aşa că să-ţi măsoare capacitatea de a face faţă situaţiilor neprevăzute.

Când am ajuns în aeroport am căutat obosită banda cu bagajele. Nu mai aveam ochii necesari distanței, îmi lăsasem privirea de vultur undeva într-un deceniu uitat de lume, acum priveam lumea prin ceaţă, oamenii se ciocneau de mine şi nu-şi cereau scuze, eu îi iertam, ajunsesem într-un sfârşit acasă. Era cald şi bine. Am găsit banda şi am aşteptat bagajele numărând oamenii. Aşa de tare îmi place să număr oameni încât nu mă pot împiedica. În cele mai ciudate momente mă apucă numărătoarea. La început număr în gând, până la zece, apoi mă încurc în oameni şi încep să urlu cât mă ţine gura. Oamenii mă privesc ciudat şi-şi văd de ale lor, mă consideră probabil nebună oamenii, de ce i-aş contrazice, în definitiv există o logică ascunsă în fiecare om. Tot numărând am văzut la un moment dat un flash şi apoi încă unul şi dintr-o dată am devenit curioasă “de ce atât de multe flash-uri într-un aeroport atât de mic?” – fie vorba între noi aeroportul nu e mic, a fost odată, acum vreo trezeci de ani când a fost să plec aproape de tot, între timp a devenit un aeroport mijlociu, între timp am învăţat că există aeroporturi cu adevărat mici, foarte mici şi foarte departe, acolo unde nu există difuzoare şi nici speakeri, acolo unde zborurile sunt anunţate “manual” nici foarte tare nici foarte încet.

Tot întrebandu-mă de unde şi până unde atâtea flash-uri m-am luat după ele, în direcţia lor, perpendicular pe banda din faţă şi atunci m-am oprit brusc şi m-am frecat la ochi. Nu, nu-mi intrase nimic în ochi, era ceaţa obişnuită şi eu încercam să o dau la o parte şi să cred ceea ce mi se păruse că văd. Am închis ochii şi i-am deschis şi ceaţa tot acolo şi imaginea şi ea, în spatele ceţii. Îmi spunea ceva imaginea aceea, aducea parcă cu cineva cunoscut, eram un fel de fan , îi urmăream toate meciurile, nu dintr-un patriotism prost înţeles ci pentru că-mi plăcea cu adevărat. Imaginii îmi venea să-i dau un nume, dar nu eram sigură, deloc nu eram sigură de mine, părea atât de tânără şi atât de abordabilă acolo lângă stâlpul ăla gri-beton-armat aşteptând cuminte bagajele, încat devenise una cu restul oamenilor. Era acolo lângă banda bagajelor din Anglia, exista escală în Anglia şi asta era o explicaţie plauzibilă, în favoarea Simonei Halep.

Articolul integral îl gasiti pe Catchy

6 gânduri despre &8222;Unele chestii se întâmplă pur și simplu&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s