Sunt complet decalată şi o asum


Ceea ce este sigur – da sigur, cert, cu siguranţă cert şi sigur – este că eu nu ştiu, nu vreau, nu pot scrie poveşti care să stoarcă lacrimi, care să întoarcă cu josul în sus, care să macine, să întrebe, să răspundă, să contrazică, să contrarieze, să creeze polemici, să arate cu degetul, să ceară păreri, să smulgă like-uri, să împânzească, să propage, să creeze celebrităţi peste noapte, să împroaşte, să cureţe, să împroaşte din nou, să cureţe din nou. Eu nu pot, nu vreau, eu nu ştiu să scriu ceea ce-şi doreşte publicul să citească. Rândurile acelea care să pară smulse din viaţa cititorilor, faptele acelea cu care toţi, absolut toţi ne identificăm odată şi odată, situaţiile acelea în care toţi,, absolut toţi ne vom trezit odată şi odată dimineaţa devreme cu senzaţia certă, sigură, apăsătoare că nu ni se întâmplă nouă, nu poate să ni se întâmple nouă.

Ceea ce este sigur – da sigur, cert, cu siguranţă cert şi sigur – este că totul are o explicaţie pe care eu, în cercul meu strâmt şi decalat, refuz să o accept sperând că poate, undeva departe, undeva – cândva, s-o mai schimba câte ceva. Sau poate că nu, nu se va schimba nimic, poate că lucrurile vor continua să se petreacă ca şi cum eu n-aş exista, nici măcar cât un negru sub unghie. Atâţi de mulţi sunt cei care nu se identifică încât lupta pare una complet dezechilibrată, eu împotriva tuturor celorlalţi. Şi totuşi eu continui ca şi cum toţi ceilalţi n-ar exista, ca şi cum dezechilibrul ar fi singurul meu avantaj posibil, singurul scop pentru care ar merita să continui.

Eu, în cercul meu strâmt şi decalat, refuz să devin ca toţi ceilalţi. Refuzul este o stare de spirit ca oricare alta. Există refuzul de a se simţi în decalaj cu toţi ceilalţi, există refuzul de a accepta linia aceea albă trasată de toţi ceilalţi, există refuzul de a accepta regula dictată de toţi ceilalţi .

Eu, în cercul meu strâmt şi decalat, refuz să dau o definiţie completă a refuzului. La ce bun o definiţie completă a refuzului? Refuzul există pur şi simplu. Împotriva tendinţelor, a regulilor, împotriva evidenţei.

(textul a fost inspirat de ultimul decalaj constatat, unul din multele decalaje constatate)

17 gânduri despre &8222;Sunt complet decalată şi o asum&8221;

  1. De la celălălalt capăt al „creionului”, adică din postura de cititor, îţi spun că refuzul ăsta le face bine multora. Adică ăstora ca mine care vrem să citim şi altceva nu numai împroşcări şi curăţări şi etc. Aşa că… refuză în continuare că nouă ne pică bine ce citim la tine! Şi mulţumim!

    1. De fiecare dată ajung la aceaşi concluzie dureroasă, de fiecare izbucnesc – e felul meu de a mă debarasa de surplus – de fiecare dată continui să mă învârt decalat. Nu pot funcţiona altfel. De multe ori mă gândesc : unde anume se situează decalajul, care să fie reperul?

  2. Decalajul acesta îmi pare a fi starea de fapt și normalitatea trăirii fiecărui om. Căci suntem diferiți.
    Decalajul și dorința de a fi așa cum ești, diferit de mulțimea din jur, este ceea ce definește personalitatea. Este ceea ce ne menține în starea aceasta de diferențiere constructivă. Identitatea tuturor ne-ar duce la plafonare, la liniaritate.
    Rămâi decalată, diferită, căci așa evoluăm, și tu, și eu, și cel de alături,…

    1. Desigur, fiecare cu personalitatea lui dar uneori am impresia că-s un animal ciudat pe care nu-l înţelege aproape nimeni. Ceea ce se caută acum pe „piaţa scrierilor” pare să fie la polul fix opus a ceea ce pot eu să ofer. Ceea ce mă întristează tare mult căci aş vrea să pot şi eu transmite ceva care să provoace nebunia maselor😉 Gen Radu F dacă înţelegi ce vreau să spun. Uneori mă plictisesc de decalajul meu şi scriu texte din astea. Aşa, ca să-mi dovedesc că exist. Că uneori am impresia că vorbesc de una singură ;-)Să fim atât de puţini încât să nu contăm deloc?

      1. Între dorință și realitate există uneori distanțe astronomice, nu neapărat datorate nouă înșine. Posibilitatea de comunicare nu depinde numai de modul tău de a scrie, ci și de modul nostru de a înțelege scrierile tale. Aici apare „diferența”, căci fiecare înțelege în funcție de modul său de gândire, funcție de experiența de viață avută, de… Sunt o mulțime de factori determinanți.
        Am încercat și eu să ascund sensul dorit de mine în spatele cuvintelor, dar am avut surpriza de a fi înțeles de foarte puțini, ba chiar la una dintre aceste scrieri am avut uimirea de a constata că nimeni nu a sesizat sensul, sau nu a lăsat să se vadă asta.

        Singurătatea, într-o lume ca aceasta în care trăim astăzi, poate fi chiar un avantaj uneori, căci mulțimile… Nu-mi doresc să fiu un ins într-o turmă, nu-mi doresc să fiu alăturat celor care nu știu sau nu vor să asculte o muzică frumoasă, nu-mi doresc…
        Îmi doresc să scriu așa cum simt în momentul acela, nu așa cum aș fi înțeles de anumite persoane. Și nu-mi doresc să „mișc masele”, ci doar să scriu.
        Nu știu dacă suntem puțini cei ca tine, cei ca mine, dar cred că este important să fim și să existăm așa cum gândim noi înșine!

      2. Bine punctat. Mai bine excepţie decât turmă – aici depinde şi de turmă, nu ? Dar am prins ideea. Şi da, depinde şi de receptori. De unde şi faza cu decalajul. Nu spun lucrurile care se aşteaptă a fi spuse.

  3. Nu mi se pare. Sau dacă tu ești decalată suntem cel puțin două pe listă. Fiecare e unic în felul lui și chiar această originalitate, diferența de mulțime e bună. În sensibilitatea noastră suntem afectați de expunerea noastră pe blogosferă. E fire să observăm peisajul general. Pentru mine pagina ta e una din puținele care contează, una din vocile pe care le ascult cu atenție și plăcere.🙂

  4. Sunt decalată faţă de ceea ce cere „pubicul larg”, ceea ce dărâma astăzi Facebookul prin like-uri şi partajări. Oamenii apreciază textele care le „vorbesc” în care se identifica. Am ajuns la concluzia că sunt relativ puţini cei care se identifica în textele mele – „puţin” relativ la numărul potenţial de cititori. Eu nu pot scrie pentru un număr mare de cititori, nu am poveştile acelea care străpung inima şi în care lumea se regăseşte. Sau, chiar dacă le am, nu le pot partaja decât în felul meu, ascuns.

  5. Beleaua e că textele tale nu doar că nu se adresează „publicului larg” ci sunt accesibile unui număr extrem, extrem de redus de cititori. Nu glumesc, posibil ca pentru a-i număra pe cei care te „descifrează” să îţi ajungă degetele de la o mână. Restul se bagă şi ei în seamă, lăsând de multe ori comentarii absolut tâmpite, cât să pară inteligenţi. Eu însumi am recunoscut în câteva rânduri că am oareşce probleme de asimiliare şi oarecari dubii în susţine că am reuşit să rumeg fix ideea care se afla în spatele cuvintelor. Dar te-am citit întotdeauna cu plăcere. Lectura textelor tale te-aduce în situaţia de a-ţi cravaşa serios neuronii. Şi, mie unuia, îmi place asta. Chiar dacă, repet, sunt dese cazurile în care nu sunt sigur că am recepţionat mesajul corect.

    1. În general da, ştiu, dar nu scriu „numai aşa, ermetic”. Există şi a doua categorie de texte, cele accesibile (am pus linkul în text – http://www.catchy.ro/avionul-de-ora-cinci/74322) dar care vorbesc despre altceva decât despre femei înşelate, părăsite, barbati misogini, etc, etc. Când spuneam „decalată” mă refeream şi la subiectele abordate în plus de felul în care sunt abordate. În rest .. ştiu că-s încâlcită dar depun eforturi😉;-) Nu se vede???

  6. Dacă nu găseam blogul dvs., în viața mea nu aș fi citit o revistă, un site cu titlul ”Catchy” (în plus și ”like a woman” :)))) ). Cu acest nume ar fi intrat pe scurtătură în coșul meu de gunoi. În schimb ”Abisurile” sună, evident, bine. Deja banal, dar totuși bine. Oamenii de acolo ar trebui să vă fie recunoscători🙂

    1. „Abisurile” este un termen care mă defineşte. N-am căutat ceva sexy am căutat ceva adevărat. Va mulţumesc pentru gândurile bune adresate, mi-au iluminat ziua (gândurile pot ilumina? se pare că da ;-)) „Fiecare cu publicul său” cam aşa ar fi. Fac parte din cei cu public puţin numeros dar (vreau să cred😉 de calitate şi (în definitiv) asta este ceea ce contează cel mai mult pentru mine . Decalajul despre care vorbeam este relativ şi la asta : nu voi face niciodată „volume” pentru că … pur şi simplu nu ştiu să fac volume. Genul de scrieri pe care le produc îşi doresc să stârnească emoţia sau să pună pe gânduri – nu ştiu dacă reuşesc întotdeauna. Nu prea se apreciază chestiile profunde… de unde şi decalajul de care vorbeam : subiect, stil, abordare.

    2. Ah, şi decalajul despre care vorbeam se referă şi la ceea ce „credeam că” şi „ceea ce este cu adevărat”. Când am scris prima oară pe Catchy am crezut că lumea va rezona cu felul meu de a scrie şi se va identifica cu textele. Am constatat că mă inselasam, că nu am subiectele acelea pe care lumea le aştepta să le citească. Dar, în umbra celor cu trafic mare exist şi eu. Probabil că aşa trebuie să fie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s