Tu ce ai făcut azi pentru visul tău?

Literatura ca utopie

Într-o miercuri oarecare, cumva puțin înaintea orei 5, mi s-a părut că aud cum cântă frunzele. M-am ridicat și am privit pe fereastra larg deschisă. Nimic. M-am culcat la loc. N-am reușit să adorm decât puțin înainte de ora 6 când, m-am trezit brusc, speriată de zgomotul frunzelor foșnindu-mi la ureche. Îmi spuneau că nu exist.

Am alergat spre oglindă și nu m-am văzut. Eram nicăieri, mă îndreptăm spre niciunde… M-am speriat. M-am speriat atât de tare încât am țipat. La al doilea țipăt am auzit un zgomot alb care părea să vină de nicăieri și totuși, se prelingea izvorând din peretele alb şi îndreptându-se ca un abur spre mine. Un abur care mă îmbrățişa. Cu cât mă strângea mai tare, cu atât simțeam că ies din iluzia în care amorțisem. Parfumul inodor mă trezea la realitate descătușându-mi ochii înaintea cărora se contura o formă. Mi se prelingeau ochii de…

Vezi articolul original 261 de cuvinte mai mult

O dispariție

empty road surrounded with trees with fog

@ Katie Moum

Am dispărut într-o miercuri, la două. Nu se știe unde, nu se știe de ce, nu se știe până când. Doar o pereche de blugi negri au rămas. În rest, locuri goale, hăuri de interior pline cu umerașe claie peste grămadă.  Există o logică a dezordinii? Încă nu știu, caut să mă liniștesc și inspir. Deschi ochii, hăul tot acolo. Sun la poliție, sună ocupat. Sun la pompieri, îmi răspunde un mustăcios plictisit: nu se ocupă de astfel de dispariții.

Continuă să citești O dispariție

Omul care aduce lapovița

 

person walking on pedestrian lane near vehicles between buildings while raining at daytime

@ Osman Rana

Oricât aș căuta să știu, tot n-aș reuși să înțeleg capacitatea mătușii Adelina de a face și a desface totul la infinit. Prima dată când o întâlnisem, mătușa Adelina era deja bătrână. Bătrână și cu bani. Avea buze subțiri date cu un ruj roz, strălucitor și o privire care îngheța orice gest și orice intenție. Intenționasem atunci să o zbughesc pe ușa larg deschisă dar mi-era încă frică de câini.

Mătușa Adelina locuia undeva pe la marginea Bucureștiului, nu departe de un câmp de maci, într-o casă pe trei nivele moștenită de la un unchi. Pentru că mătușa Adelina se născuse într-un bordei ordinar într-un sat uitat de lume, dezvoltase de-a lungul vieții o pasiune explicabilă pentru confort.

Continuă să citești Omul care aduce lapovița

Capăt de frunze

Literatura ca utopie

Îți simt timpul curgandu-mi printre degete și trec mai departe căzând lacrimi sloi peste frunze galbene și moi. Pășesc epoci și calc prăpastii și uneori, între două gânduri necontrolate, infinitul se întâmplă și atunci mai arunc câte o frunza și încă una și toamna scade puțin câte puțin din intensitate și aproape că devine vară dar eu nu vreau și atunci schimb cărarea și, instinctiv, gândul trece la altceva, la altă frunză sau la altă toamnă, cert este că trece și reușesc să nu se întâmple vara și mai arunc cate o frunză din mine și mai cad lacrimă între noi și tot așa până când, într-un sfârșit, cineva decide că e capăt de drum și, de atunci, gata.

Tema zilei : „mă dezbrăc de tine azi” by Abisurile

Vezi articolul original

Semne prin gări

Semne

Literatura ca utopie

Stau într-un spațiul mare și alb și visez. Enorm potențial ! Grădina îmi zâmbește din spatele casei proaspăt renovate și tot restul, acest imens alb incă necizelat, mi l-am oferit cadou atunci, pe peronul acelei gări vechi pline de oameni grăbiti, dispăruți în gânduri, griji și planuri de viitor. Aveam atunci, ca toți trecătorii aceia efemeri, planurile mele de viitor.  Priveam porumbeii cum mângâiau firimiturile și secundele ceasului rotund al gării cum îmi lipeau privirile de pașii indiferenți ai oamenilor, și visam.

Visam atunci îndelung trecerile oamenilor, ascultam sunetul timpului fugărit de mecanismele complicate ale zborului și îmi lipeam de pleoape dorința de a putea evada și eu în fiecare zi la fel ca firimiturile acelea mici  din sandwich-urile oamenilor. Suntem cu toții prea grăbiți și prea indiferenți la frumusețea efemeră a unor intamplări nesemnificative…

Vezi articolul original 360 de cuvinte mai mult

Între două trenuri și zeci de singurătăți

O întâlnisem din întâmplare, într-o stație de metrou. Era o dimineață rece de toamnă, o zi de luni ca orice alt început. În ultimul timp, lumea se mișca repede.  Mult prea repede pentru inerția de care dădeam dovadă. Într-o lipsă crasă de imaginație, aderasem, fără voia mea, la un univers în nuanțe de gri.

Părea că acceptase dispariția subită a verii.  Pășea, fredonând ușor, abia șoptit o melodie la modă. Pășea printre oameni, ghete și gânduri,  zâmbind fredonând și trăía amestecând în cafeaua cu abur fin, cumpărată de la un vânzător ambulant care vindea povești la pahare din carton reciclabil.

Continuă să citești Între două trenuri și zeci de singurătăți

Aș pleca cu tine ieri

brown and gray road street signs at daytime

@ Bruno Wolff

Știi? Aș pleca cu tine ieri și m-aș întoarce poate niciodată. Dar timpul, acest inamic declarat al după-amiezelor colorate de toamnă, îmi limitează posibilitățile aducându-mi raționalul la ordinea zilei. Mă decid greu și uit repede dar persist să cred că există aceea formă posibilă de “noi și lumea” compatibilă cu felul nostru de a defini timpul. Caut …

Continuă să citești Aș pleca cu tine ieri

În ceață

Literatura ca utopie

Stau într-o toamnă târzie și număr frunze. Pleopele-mi cad bolovan și cerul mi se rostogolește sunet. Orbecăi cu degete întinse la maxim și nu ating  nimic cu gândul. Senzația că “este” dispare. Caut să mă dezbrac de toamnă și mă împiedic de nasturele de sus. E atât de groasă ceața încât mă pierd sub un strat gros de frunze galbene. Cineva mă calcă apăsat și trece mai departe. E ca și cum n-am fost și, ca și cum n-aș mai fi, devin. Îmi țin respirația și mă imaginez vers.  Sunt atât de alb toamna asta încât mă pierd în ceață si nu mă mai găsesc.

Tema zilei : ceață, autor Abisurile

Vezi articolul original