Într-o miercuri oarecare, cumva puțin înaintea orei 5, mi s-a părut că aud cum cântă frunzele. M-am ridicat și am privit pe fereastra larg deschisă. Nimic. M-am culcat la loc. N-am reușit să adorm decât puțin înainte de ora 6 când, m-am trezit brusc, speriată de zgomotul frunzelor foșnindu-mi la ureche. Îmi spuneau că nu exist.
Am alergat spre oglindă și nu m-am văzut. Eram nicăieri, mă îndreptăm spre niciunde… M-am speriat. M-am speriat atât de tare încât am țipat. La al doilea țipăt am auzit un zgomot alb care părea să vină de nicăieri și totuși, se prelingea izvorând din peretele alb şi îndreptându-se ca un abur spre mine. Un abur care mă îmbrățişa. Cu cât mă strângea mai tare, cu atât simțeam că ies din iluzia în care amorțisem. Parfumul inodor mă trezea la realitate descătușându-mi ochii înaintea cărora se contura o formă. Mi se prelingeau ochii de…
Vezi articolul original 261 de cuvinte mai mult
Abisuri 
Foarte faina scrierea ta. Mai trec pe aici.
Este un text colectiv la care am participat. Mulțumesc!
Foarte frumos. Am incercat sa fac și eu asta cu o parte din bloggeri care mă urmăresc, in urma cu ceva ani. O să mai încerc odată zilele astea. Te aștept cu drag daca te atrage ideea.
Da, desigur!