Aș pleca cu tine ieri


brown and gray road street signs at daytime

@ Bruno Wolff

Știi? Aș pleca cu tine ieri și m-aș întoarce poate niciodată. Dar timpul, acest inamic declarat al după-amiezelor colorate de toamnă, îmi limitează posibilitățile aducându-mi raționalul la ordinea zilei. Mă decid greu și uit repede dar persist să cred că există aceea formă posibilă de “noi și lumea” compatibilă cu felul nostru de a defini timpul. Caut …

Călătoresc odată cu imaginile și cuvintele, îmi imaginez orașe, turle, piețe și arome și ajung să vreau și mai profund să lungesc timpul, să-i dau elasticitatea necesară universului de posibilități.  Stii ? Am chef un chef nebun să dispar cu tine în lume. Să ne pierdem odată cu toamna și se ne rătăcim odată cu pașii. Să creăm dispariția perfectă, eu și tu, și să lăsăm doar o urmă de noi în spatele nostru, ascunsă sub un câmp galben de frunze, toamna. Să nu existe definiție mai bună a  spațiului acela lăsat liber în urma noastră decât „au plecat ca doi nebuni îndrăgostiți”.  Lumea noastră ar fi compusă acolo din fântâni cu apă cristalină și multe, multe cărări. Tu ai privi arcadele ionice, eu aș privi arcadele  dorice și amândoi ne-am imagina luptele din hăul timpului. Eu ți-aș spune că detest violența și tu mi-ai descrie în metafore divine arhitectura specifică locului.  Tu ai descoperi metaforele, eu te-aș descoperi pe tine în spatele metafoelor. Am ieși câștigători amândoi și ne-am bucura ca doi copii alergând pe colina Palatinului, una dintre cele șapte coline ale Romei. Acolo ne-am naște din nou, așa cum s-au născut atunci, demult, Romulus și Remus. Tu ai privi râzând cerul și eu mi-aș dori atunci să-mi crească deodată aripi. Aș arunca bănuți imaginari pentru dorințe  și aș aștepta puțin să se întâmple. Dacă nu s-ar întâmpla, aș reveni și aș tot reveni până s-ar petrece. Aripile ar crește la locul lor și eu, de atâta bucurie, aș colora toată ziua aceea în turcoaz.

Știi? Ar cădea frunze mari de platan și viața ar fi atât de frumoasă, acolo, departe, încât ne-am dori din nou acel infinit infim de mic care ne-a despărțit odată, demult, când încă îmi ardeau degetele de atâtea planuri și îmi exploda imaginația de atâtea destinații posibile. De atunci am învățat să prețuim frunzele de platan toamna și să nu mai lăsăm tăcerile să ne distrugă metaforele.

Reclame

Un gând despre &8222;Aș pleca cu tine ieri&8221;

  1. Eu cred ca ieri e prea devreme,
    Pentru-n voyage asa paradoxal.
    Mai bine în trecutul viitor, caci ieri mi-e lene,
    Oricum, eu sunt etern, atemporal…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.