@ Vincent Burkhead
Din acel leșin frumos țin minte doar că pluteam într-un univers surd. Cand m-am trezit dispăruse fobia la toate.
Cel mai tare și mai tare îmi fusese frică de alb. Niciodată nu mi-ar fi trecut prin cap că albul poate ucide. Și totuși … Pe la 5 ani îmi era atât de frică de alb încât pictam toți pereții într-un curcurbeu de posibilități. Numai eu aveam explicația fobiei mele la alb, doar eu știam că îmi era frică de halatele albe.
Frica de halate apăruse într-o marți. Aveam 4 ani și marțea aceea mă apucase o durere groaznică de dinți. Mă trezisem legată de un scaun incomod și o femeie solidă, îmbrăcată într-un halat alb, orbitor de alb și apretat, încerca să-mi testeze rezistența la ace. Îl aveam în fața ochilor pe tata tuturor acelor. Solid, lung, încăpățânat, hotărât să intre. Îmi era atât de departe vorba mamei „închide ochii și imaginează-ți un câmp de lavandă în floare” încât uitasem gura larg deschisă. Cu acul în maxilar și albul strălucitor al halatului fix în inimă ochilor, leșinasem. Primul leșin.
Nu-mi aduc aminte cum și în cât timp a dispărut durerea de dinți, știu doar că atunci, în acel moment precis, a apărut fobia la alb.
Au urmat apoi un șir de ani în care albul m-a ucis încet dar sigur. Spații, foi, pereți, cămăși, tricouri, priviri, tot ce era alb provoca în mine o un fel țipat frânt expus lumii într-o grimasă. Din cauza fricii de alb am învățat să scriu pe caiete colorate în culori pale și, de frica spațiilor dintre cuvinte, ideile mele traversau cu greu puterea de înțelegere și bunăvoința semenilor. Fără spații, cuvintele deveneau un fel metaforă prelungă a urletului și mulți dintre semenii mei dezvoltaseră Hipopotomonsosescuipedaliofobia – frica de cuvintele lungi.
Eram fobică și cream, la rândul meu, fobii. Devenisem un adevărat caz și, având vedere unicitatea și raritatea cazului meu și, mai presusus de toate, luându-se în considerare puterea fobiei mele de a provoca, la rândul, ei alte fobii, mi se atribuiseră un număr impresionant de specialiști. Nu exista, după părerea lor umilă, cazuri semnalate de fobie la alb. Eram primul și unicul caz și de aceea meritam o atenție specială. Nu se stie de unde putea pica Nobel-ul…
Am fost supusă la zeci de teste, seturi de introspecții sub hipnoză, studii comparate și variate. În urma tututor acestor investigații, numărul impresionant de specialiști ajunsese la aceași concluzie ca mine : îmi era frică de halate. Dezvoltasem, după cum îmi explicaseră, o contagiere prin extrapolare. Nivelul cel mai ridicat de fobie întâlnit. „Ca să existe vindecare, trebuia să existe miracol” , acesta fusese verdictul specialiștilor. Își exprimaseră verdictul pe un ton răpus și dispăruseră torturați de încapacitatea științei de a repara defectele unei societăți.
Eu rămăsesem acolo, în urma verdictului, tristă și cinică. Din cinism am născut sarcasm și, odată cu sarcasmul, au apărut cuvintele. Aveam un chef nebun de scris! Dar așa, fără spații și cuvintele mele infinit de lungi provocau Hipopotomonsosescuipedaliofobici pe bandă. Devenisem planetar cunoscută ca cea la originea celei mai inexplicabile epidemii întâlnite până atunci.
Până când, într-o zi, m-a pișcat un păianjen și am ajuns la urgente. Stăteam pe o bancă de lemn acoperită cu un burete tocit și mă văicăream cu ochii închiși. Îmi era frică să-i deschid, de frica halatelor. Apoi s-a deschis o ușă și o voce blândă m-a întrebat ce am pățit. Era atât de blândă și liniștitoare vocea încât, de curiozitate, am deschis ochii . În fața mea niște pisici negre pe un fond roșu. Totul din bumbac. Nu reușeam să-mi dezlipesc privirea de pisici de frică să nu dau nas în nas cu un halat. Pentru că uitasem să răspund, vocea blândă m-a rugat să o urmez, să-mi facă o serie de teste.
Am urmat-o că hipnotizată. La intrarea în cabinet, un sarafan mov din tercot și cordon în talie m-a întrebat cum mă cheamă. În general evit să port conversații cu necunoscuții dar, în cazul de față, situația era construită în așa fel încât nimic din cabinetul acela nu era nici ostil, nici necunoscut și nici pe departe alb. Toți oamenii aceia îmbrăcați colorat păreau vis și în vis părea că răspunsesem la toate întrebările lor, cu ochii larg deschiși și, chiar ajunsesem să le zâmbesc la glumele făcute de o asistentă îmbrăcată într-o bluză de tercot cu peștișori albaștri, ceea ce nu mi se mai întâmplase de o bună bucată de viață.
Răspunzând la întrebări și privind în ochi pisicuțele acelea negre pe fond roșu, aproape uitasem că sunt fobică. Eram un alt eu într-un univers colorat. Apoi a urmat inevitabila fază cu acul. Pentru că eram alergică m-am trezit nas în nas cu tata tuturor acelor. Un fel de ascendent pe ramura parentală din partea mamei a primului ac. Creierul e un organ ciudă , ideile îi vin amalgam și conexiunile se formează în mod ciudat . De unde și apariția imaginii halatului alb în fața ochilor, dincolo de ac, într-un fel de pseudorealitate fabricată adhoc. Era cât pe ce să leșin dar peștișorii albăstrii m-au salvat. Ei și cu pisicile pe fond roșu. Toate peste toate, vocea blajina a asistentei a răsunat într-un fel atât de colorat și a rezonat într-un anume punct al creierului meu încât am rezistat la ac și abia după aceea am leșinat. De plăcere.
Din acel leșin frumos țin minte doar că pluteam într-un univers surd. Când m-am trezit aveam o grămadă de idei în cap și, ca să nu le uit, am cerut o coală albă de hârtie pe care am așternut, cu spațiile de rigoare : “Miracole există ! Există un spațiu dincolo de noi în care fiecare nuanța de culoare contează ”. Apoi a dispărut fobia la toate, inclusiv la alb.
Abisuri 