Gravează-mi sufletul cu ceva

women's black tank top

David Calderón

[…]

„Gravează-mi sufletul cu ceva”,  îți spuneam și tu nu mă credeai. Nu știai să-ți gravezi umbra pe sufletul meu.

În rest, știai orice.

Tu știai să gravezi lemnul și alte câteva materiale, printre care și metalul. Metafora spune că-ți propuneam să mă transform în metal și astfel, metaforic vorbind, deveneam o bucată însuflețită de plumb cu ochi și un zâmbet spart. Nu-mi plăcea forma și nici rictusul care nu lăsa să se întrevadă sufletul.

Continuă să citești Gravează-mi sufletul cu ceva

Reclame

Am început să mă pierd când am devenit identică cu toți ceilalți

three green and one blue glass vases with flowers inside
@ James Cousins

Am o minte structurată după normele cerute si logica intrinsecă algoritmilor care mă definiesc. Și totuși, nu sunt atâtde pragmatică precum mă crezi! Am închis în mine un artist cu capul în noricare se manifestă din când în când zgomotos. Zbuciumată existență … Desigur,când m-am decis să îmi cumpăr apartamentul acela la bloc, primul gând a fost căera momentul să am propriul acoperiș deasupra capului. Metaforic vorbind, desigur.În realitate, acoperișul era deasupra capetelor vecinilor de la etajul 8 șiaparținea, aproape în totalitate, băncii. Idealistic abordând acest subiect, arfi trebuit să mai aștept puțin înainte de a alege.

Continuă să citești Am început să mă pierd când am devenit identică cu toți ceilalți

Tu ce ai făcut azi pentru visul tău?

Literatura ca utopie

Într-o miercuri oarecare, cumva puțin înaintea orei 5, mi s-a părut că aud cum cântă frunzele. M-am ridicat și am privit pe fereastra larg deschisă. Nimic. M-am culcat la loc. N-am reușit să adorm decât puțin înainte de ora 6 când, m-am trezit brusc, speriată de zgomotul frunzelor foșnindu-mi la ureche. Îmi spuneau că nu exist.

Am alergat spre oglindă și nu m-am văzut. Eram nicăieri, mă îndreptăm spre niciunde… M-am speriat. M-am speriat atât de tare încât am țipat. La al doilea țipăt am auzit un zgomot alb care părea să vină de nicăieri și totuși, se prelingea izvorând din peretele alb şi îndreptându-se ca un abur spre mine. Un abur care mă îmbrățişa. Cu cât mă strângea mai tare, cu atât simțeam că ies din iluzia în care amorțisem. Parfumul inodor mă trezea la realitate descătușându-mi ochii înaintea cărora se contura o formă. Mi se prelingeau ochii de…

Vezi articolul original 261 de cuvinte mai mult

O dispariție

empty road surrounded with trees with fog

@ Katie Moum

Am dispărut într-o miercuri, la două. Nu se știe unde, nu se știe de ce, nu se știe până când. Doar o pereche de blugi negri au rămas. În rest, locuri goale, hăuri de interior pline cu umerașe claie peste grămadă.  Există o logică a dezordinii? Încă nu știu, caut să mă liniștesc și inspir. Deschi ochii, hăul tot acolo. Sun la poliție, sună ocupat. Sun la pompieri, îmi răspunde un mustăcios plictisit: nu se ocupă de astfel de dispariții.

Continuă să citești O dispariție

Omul care aduce lapovița

 

person walking on pedestrian lane near vehicles between buildings while raining at daytime

@ Osman Rana

Oricât aș căuta să știu, tot n-aș reuși să înțeleg capacitatea mătușii Adelina de a face și a desface totul la infinit. Prima dată când o întâlnisem, mătușa Adelina era deja bătrână. Bătrână și cu bani. Avea buze subțiri date cu un ruj roz, strălucitor și o privire care îngheța orice gest și orice intenție. Intenționasem atunci să o zbughesc pe ușa larg deschisă dar mi-era încă frică de câini.

Mătușa Adelina locuia undeva pe la marginea Bucureștiului, nu departe de un câmp de maci, într-o casă pe trei nivele moștenită de la un unchi. Pentru că mătușa Adelina se născuse într-un bordei ordinar într-un sat uitat de lume, dezvoltase de-a lungul vieții o pasiune explicabilă pentru confort.

Continuă să citești Omul care aduce lapovița

Capăt de frunze

Literatura ca utopie

Îți simt timpul curgandu-mi printre degete și trec mai departe căzând lacrimi sloi peste frunze galbene și moi. Pășesc epoci și calc prăpastii și uneori, între două gânduri necontrolate, infinitul se întâmplă și atunci mai arunc câte o frunza și încă una și toamna scade puțin câte puțin din intensitate și aproape că devine vară dar eu nu vreau și atunci schimb cărarea și, instinctiv, gândul trece la altceva, la altă frunză sau la altă toamnă, cert este că trece și reușesc să nu se întâmple vara și mai arunc cate o frunză din mine și mai cad lacrimă între noi și tot așa până când, într-un sfârșit, cineva decide că e capăt de drum și, de atunci, gata.

Tema zilei : „mă dezbrăc de tine azi” by Abisurile

Vezi articolul original