Cheia de pe hol

Îmi spuseseră să iau taxiul din gară şi-l luasem. Un taxi alb, banal, cu număr par. Şoferul, un mustăcios în jur de cincizeci de ani, mă întrebase adresa, şi eu îi arătasem peticul alb de hârtie. El zâmbise politicos şi-mi spusese că minimul e 25 de franci. Nu înțelesesem sensul, dar dădusem din cap că da, desigur, de ce n-ar fi? Mă urcasem în maşina albă, comun de albă şi coborâsem după trei minute. Pe ceas. Plătisem 25 de franci si mă simţisem în lipsă de cuvinte. De o explicaţie valabilă pentru starea aceea penibilă de a se vedea încă o dată trasă-n piept de un taximetrist. Plătisem 25 de franci pentru 50 de metri şi-mi cărasem singură cele două bagaje până în holul hotelului. Fix în faţa gării. ”Hotelul gării”. În cartierul gării.

Patroana, numai zâmbet, mă întrebase ce şi cum, eu îi întinsesem altă hârtiuţă albă. Explicaţia la ”ce şi cum”. Ea îşi amintea, da, îşi amintea de domnul ”x”, rezervase ”flexibil”, acum o săptămână. Masă şi casă cu WC -ul pe hol. Cheia, una mare ca de castel, o găseam agăţată de un cui la capătul holului. Eram la etajul doi şi foloseam cheia des. Mi-era atât de singur holul acela lung şi întunecat, și camera aceea mică şi întunecată. Şi toţi bărbaţii aceia ciudaţi cu care împărţeam cheia.

Continuă să citești Cheia de pe hol

Reclame

Perspectiva cinică a vârstei

brown-and-white clocks

@ Jon Tyson

Bunica îţi spunea că, dacă vrei, poţi. ”E de ajuns să-ţi imaginezi, să vezi dincolo de nori, să-ţi dărâmi propriile ziduri. Să exişti”.

Bunica a răzbătut bătând viaţa la fund cu o mătură de paie. Bunica şi-a pus în cap să bată viaţa la fund şi a reuşit.

Tu încă îţi mai cauţi mătura dincolo de nori.

Ai aproape 50 de ani şi te simţi tânără. Te trezeşti, este devreme. Te lupţi cu cearceaful, cu perna prea mare, prea moale, dai să te ridici şi nu poţi. Mai dai o ”dată să”, şi încă ”o dată să”, cineva îţi spune să nu mai dai, ”trezeşti toată casa”, îţi spune cineva. Tu continui ”să dai să”. Să-ţi mişti gâtul amorţit. Spatele amorţit. Tu încerci să-ţi pui pe roţi creierul amorţit, gândurile acelea acoperite încă de noapte. Într-un sfârşit, reuşeşti să te dezlipeşti de pat, de pernă, de noapte, să-ţi cauţi calea spre baie, calea aceea, atât de binecunoscuta cale până la uşă, te împiedici şi aproape cazi. Calea e în ceaţă, o ceaţă deasă şi gri învăluie holul, şi tu cauţi întrerupătorul acela alb, şi nu-l găseşti din prima, nu-l găseşti nici din a doua, îţi cauţi ochelarii pe pipăite şi dărâmi lampa, dărâmi ordinea firească a dimineţii. Cineva îţi spune să termini odată cu dărâmatul, nu se face să dărâmi atât de devreme, atât de puternic.

Continuă să citești Perspectiva cinică a vârstei

Altfel decât media

 

 

seul

@ Tim Gouw

Îi spuneam că uneori am impresia că funcţionez altfel decât media, cumva prea mult şi poate nu neapărat meritat. Îi explicam că mă simţeam undeva la mijloc, blocată între două lumi, între două jumătăţi dintr-o aceeaşi viaţă. Că totul dăduse năvală fără preaviz, aşa cum dau năvală toate lucrurile cu adevărat năvalnice.

Continuă să citești Altfel decât media

Proiecția aceea a ceea ce suntem cu adevărat

Literatura ca utopie

Ca să ajung la destinație îmi trebuie în jur de 50 de minute, trei străzi perpendiculare , o șleahtă de câini apărută de nu se știe unde, o strategie câștigatoare pentru a evita mușcăturile, o privire aruncată-n zare, o zare năpădită de buruieni colorate frumos și de bălți pline de apă stătută, o trecere de pietoni peste o stradă destul de circulată, un bătrân în vârstă aşteptând autobuzul de ora șapte și zece, o femeie îmbrăcată decent  , autobuzul de șapte și zece, niște scaune gri relativ curate, un șofer bine dispus, slalomând cu o oarecare măiestrie printre alți șoferi bine-dispusi, un grup de oameni îmbrăcați în salopete albastre, un grup de pahare de plastic aburinde, niște mirosuri amestecate de cafea caldă și parfumuri de toate prețurile, o femeie la vreo cincizeci de ani dând like-uri zgomotoase pe Facebook, un domn bine, la costum, deja transpirat, agățat de o bară…

Vezi articolul original 391 de cuvinte mai mult

În definitiv, fericiți cei săraci cu duhul

rock pigeon on person's left palm

@ shaquon gibson

Te spărseseși într-o joi pe un caldarâm gri și umed. Venise iarna într-un final și te acoperise cu un strat fin de vise albe în care crezuseși până într-un punct și apoi renunțaseși. Era prea frig, prea mult, prea departe și, cel mai important, părea degeaba. Sentimentul inutilității îți îmbrăcase  sufletul într-un voal fin de nerăbdare. Înghețaseși până la urmă de tot așteptând să se producă. De fapt, nu exista certitudea luminii de la capătul tunelului dar tu continuaseși să crezi până într-un punct. Nu aleseseși punctul la întâmplare, despicaseși toate firele în patru până ce te plictisiseși și renunțaseși. Nu mai exista certitudine și basta ! Ceea ce consideraseși până într-un punct drept posibilă realitate se dovedise într-un final o proiecție nevinovată a unei minți în lipsă de altceva. Atunci începuseși să te crapi. Niște crăpături fine, multe și lungi, îți omorâseră toate visele, unul câte unul. Dispăruseră, ucise, planurile de vacanță, gândul la mare, cheful de înghețată și apăruseră țurțurii pe pleoape. Fără să vrei, te transformai într-o stână de piatră rece și gri. Singurii care remarcaseră schimbarea fuseseră porumbeii. Ți se așezau pe mâini, pe umeri și pe cap și deveau una cu tine. Ți se spunea „omul cu porumbeii” și deveniseși una cu piața aceea frecventată din centrul orașului. Apoi bătuse vântul și te doborâse.

Te spărseseși într-o joi pe un caldarâm gri și umed.  Te culesesem de pe jos cioburi și mă priviseși întrebător „de ce”. „De ce” nu aveam nici eu habar și nu-ți răspunsesem. Preferasem să te privesc mut și să mă consider fericită că încă mai visez la mare. Nu exista certitudine mării dar, privindu-te, înțelegeam că despicatul firelor în patru omoară, rând pe rând , toate posibilitățile. Acum te privesc cum sorbi viața printre țurțuri și zâmbești în gol nimănui și-ncerc să-ți ghicesc vârsta. Tu îmi ghicești gândurile și, printre firimituri, îmi șoptești bătrân „nu mai conteaza, în definitiv, fericiți cei săraci cu duhul”.

Nu înțeleg de ce, dar continui să tac și încet, încet, încep să mă molipsesc.

 

Roman

Hipopotomonsosescuipedaliofobia

@ Vincent Burkhead

Din acel leșin frumos țin minte doar că pluteam într-un univers surd. Cand m-am trezit dispăruse fobia la toate.

Cel mai tare și mai tare îmi fusese frică de alb. Niciodată nu mi-ar fi trecut prin cap că albul poate ucide. Și totuși … Pe la 5 ani îmi era atât de frică de alb încât pictam toți pereții într-un curcurbeu de posibilități. Numai eu aveam explicația fobiei mele la alb, doar eu știam că îmi era frică de halatele albe.

Frica de halate apăruse într-o marți. Aveam 4 ani și marțea aceea mă apucase o durere groaznică de dinți. Mă trezisem legată de un scaun incomod și o femeie solidă, îmbrăcată într-un halat alb, orbitor de alb și apretat, încerca să-mi testeze rezistența la ace. Îl aveam în fața ochilor pe tata tuturor acelor. Solid, lung, încăpățânat, hotărât să intre. Îmi era atât de departe vorba mamei „închide ochii și imaginează-ți un câmp de lavandă în floare” încât uitasem gura larg deschisă. Cu acul în maxilar și albul strălucitor al halatului fix în inimă ochilor, leșinasem. Primul leșin.

Nu-mi aduc aminte cum și în cât timp a dispărut durerea de dinți, știu doar că atunci, în acel moment precis, a apărut fobia la alb.

Au urmat apoi un șir de ani în care albul m-a ucis încet dar sigur. Spații, foi, pereți, cămăși, tricouri, priviri, tot ce era alb provoca în mine o un fel țipat frânt expus lumii într-o grimasă. Din cauza fricii de alb am învățat să scriu pe caiete colorate în culori pale și, de frica spațiilor dintre cuvinte, ideile mele traversau cu greu puterea de înțelegere și bunăvoința semenilor. Fără spații, cuvintele deveneau un fel metaforă prelungă a urletului și mulți dintre semenii mei dezvoltaseră Hipopotomonsosescuipedaliofobia – frica de cuvintele lungi.

Eram fobică și cream, la rândul meu, fobii. Devenisem un adevărat caz și, având vedere unicitatea și raritatea cazului meu și, mai presusus de toate, luându-se în considerare puterea fobiei mele de a provoca, la rândul, ei alte fobii, mi se atribuiseră un număr impresionant de specialiști. Nu exista, după părerea lor umilă, cazuri semnalate de fobie la alb. Eram primul și unicul caz și de aceea meritam o atenție specială. Nu se stie de unde putea pica Nobel-ul…

Am fost supusă la zeci de teste, seturi de introspecții sub hipnoză, studii comparate și  variate. În urma tututor acestor investigații, numărul impresionant de specialiști ajunsese la aceași concluzie ca mine : îmi era frică de halate. Dezvoltasem, după cum îmi explicaseră, o contagiere prin extrapolare. Nivelul cel mai ridicat de fobie întâlnit. „Ca să existe vindecare, trebuia să existe miracol” , acesta fusese verdictul specialiștilor. Își exprimaseră verdictul pe un ton răpus și dispăruseră torturați de încapacitatea științei de a repara defectele unei societăți.

Eu rămăsesem acolo, în urma verdictului, tristă și cinică. Din cinism am născut sarcasm și, odată cu sarcasmul, au apărut cuvintele. Aveam un chef nebun de scris! Dar așa, fără spații și cuvintele mele infinit de lungi provocau Hipopotomonsosescuipedaliofobici pe bandă. Devenisem planetar cunoscută ca cea la originea celei mai inexplicabile epidemii întâlnite până atunci.

Până când, într-o zi, m-a pișcat un păianjen și am ajuns la urgente. Stăteam pe o bancă de lemn acoperită cu un burete tocit și mă văicăream cu ochii închiși. Îmi era frică să-i deschid, de frica halatelor. Apoi s-a deschis o ușă și o voce blândă m-a întrebat ce am pățit. Era atât de blândă și liniștitoare vocea încât, de curiozitate, am deschis ochii . În fața mea niște pisici negre pe un fond roșu. Totul din bumbac. Nu reușeam să-mi dezlipesc privirea de pisici de frică să nu dau nas în nas cu un halat. Pentru că uitasem să răspund, vocea blândă m-a rugat să o urmez, să-mi facă o serie de teste.

Am urmat-o că hipnotizată. La intrarea în cabinet, un sarafan mov din tercot și cordon în talie m-a întrebat cum mă cheamă. În general evit să port conversații cu necunoscuții dar, în cazul de față, situația era construită în așa fel încât nimic din cabinetul acela nu era nici ostil, nici necunoscut și nici pe departe alb. Toți oamenii aceia îmbrăcați colorat păreau vis și în vis părea că răspunsesem la toate întrebările lor, cu ochii larg deschiși și, chiar ajunsesem să le zâmbesc la glumele făcute de o asistentă îmbrăcată într-o bluză de tercot cu peștișori albaștri, ceea ce nu mi se mai întâmplase de o bună bucată de viață.

Răspunzând la întrebări și privind în ochi pisicuțele acelea negre pe fond roșu, aproape uitasem că sunt fobică. Eram un alt eu într-un univers colorat. Apoi a urmat inevitabila fază cu acul. Pentru că eram alergică m-am trezit nas în nas cu tata tuturor acelor. Un fel de ascendent pe ramura parentală din partea mamei a primului ac. Creierul e un organ ciudă , ideile îi vin amalgam și conexiunile se formează în mod ciudat . De unde și apariția imaginii halatului alb în fața ochilor, dincolo de ac, într-un fel de pseudorealitate fabricată adhoc. Era cât pe ce să leșin dar peștișorii albăstrii m-au salvat. Ei și cu pisicile pe fond roșu. Toate peste toate, vocea blajina a asistentei a răsunat într-un fel atât de colorat și a rezonat într-un anume punct al creierului meu încât am rezistat la ac și abia după aceea am leșinat. De plăcere.

Din acel leșin frumos țin minte doar că pluteam într-un univers surd. Când m-am trezit aveam o grămadă de idei în cap și, ca să nu le uit, am cerut o coală albă de hârtie pe care am așternut, cu spațiile de rigoare : “Miracole există ! Există un spațiu dincolo de noi în care fiecare nuanța de culoare contează ”. Apoi a dispărut fobia la toate, inclusiv la alb.