Omul care aduce lapovița


 

person walking on pedestrian lane near vehicles between buildings while raining at daytime

@ Osman Rana

Oricât aș căuta să știu, tot n-aș reuși să înțeleg capacitatea mătușii Adelina de a face și a desface totul la infinit. Prima dată când o întâlnisem, mătușa Adelina era deja bătrână. Bătrână și cu bani. Avea buze subțiri date cu un ruj roz, strălucitor și o privire care îngheța orice gest și orice intenție. Intenționasem atunci să o zbughesc pe ușa larg deschisă dar mi-era încă frică de câini.

Mătușa Adelina locuia undeva pe la marginea Bucureștiului, nu departe de un câmp de maci, într-o casă pe trei nivele moștenită de la un unchi. Pentru că mătușa Adelina se născuse într-un bordei ordinar într-un sat uitat de lume, dezvoltase de-a lungul vieții o pasiune explicabilă pentru confort.

Cum “Gerul nu vine niciodată singur” ,  verdictul căzuse ca un bulgăre de zăpadă : casa trebuia reabilitată termic în urgență. Înainte ca „frigul să crape pietrele„  , sau chiar mai rău. Dar mai rău de atâta nu se putea. De unde și prezența mea la marginea câmpului de maci.

Era, țin bine minte, o zi de joi rece și umedă, ca toate zilele în ultimul timp și, îmi aduc aminte de parcă ar fi fost ieri, salutându-o políticos dar distant pe mătușa Adelina, îmi „înghețase sângele în vine” . Din cauza performanței termice scăzute a casei sau poate din altă cauză necunoscută, mătușa Adelina te îngropa de viu numai când te privea. Era rece, foarte rece, un fel de iceberg ambulant. Pe principiul “Cine are mâinile înghețate nu găsește că pâinea e prea caldă “,  mătușa Adelina amânase inevitabilul și-l împinsese până la porțile iernii. Ca și mine, mătușa Adelina avea nevoie de un înveliș care s-o repună pe linia de plutire. Mătușa locuia într-o casă pe 3 nivele care pierdea căldură, eu locuiam într-o lume în care o pierdusem pe Ilariana.

Eram, pe vremea aceea, un ins înalt și slab, fără pic de perspectivă în ceea ce privește nimic. Mă despărțisem de vreo două luni de Ilariana și încă mai sufeream. Ilariana mă lăsase, îmi spusese ea, din cauza felului meu pragmatic de a fi și datorită incapacității mele de  a încălzi spațiul doar cu prezența “Cand apari tu într-un loc, începe lapovita” îmi zicea Ilariana și eu, în lumea mea închisă cu zăbrele, încercasem disperat să înțeleg matafora din jurul cuvintelor ei . Căutând să înțeleg, în capul meu se stârneau furtuni de posibilități și începea să tune cu argumente care mai de care mai pragmatice. Îmi fulgerau ochii explicații și sufletul ningea ierni infinite. Eram, în mod evident genul de persoană care considera că ” Frigul va aduce purcelul acasă” . Însă, în relația mea cu Ilariana, filozofia mea de viață se dovedise complet greșită.

Până la urmă Ilariana mă lăsase pe mine purcel pribeag într-o iarnă infinită. Două luni mai târziu, încă sufeream. Stăteam în fața mătușii Adelina și căutam să îmi dezlipesc privirea din podeaua de marmură rece.  Nu reușeam. Casa mătusii strănuta parcă la fiecare pală de vânt din cauza ferestrelor simple cu închidere ne-etanșă. Acoperisul cădea găuri și igrasia rodea pe la colțuri. Începea să mi se facă frig și afară se înnoptase. Mătușa Adelina și rujul ei roz formau un ansamblu ciudat care mă privea distant, analizând situația la rece. Liniștea era apăsătoare și iarna bătea la ușă. Trecuseră așa vreo zece minute cât o viață până când, într-un final, mătușa Adelina, mă întrebase neanunțat de aspru :  „Tu ești George?”  Tresărisem involuntar și mă prinsese un cârcel. Sub efectul cârcelului și a casei care pierdea constant căldură, devenisem rigid de-a binelea.

“Cand te privesc mi se pare că e deja iarnă” îmi spusese mătușă Adelina încercând si ea să-mi dezlipească privirea de marmura rece. “O înțeleg pe Ilariana că te-a lăsat , era o fată dulce dar avea limite. Știi cum spun francezii :  “Méfiez-vous de la froide douceur, c’est l’onde unie qui recèle un abime” . 

Nu știam. Nu stăpâneam nici franceza și nici subtilitățile ei profunde. Mătușa Adelina în schimb își petrecuse o mare parte din viață pe malurile Senei și acolo învățase să descopere lumea ascunsă din spatele cuvintelor. Văzând că nu reușesc să trec dincolo de semnificația metaforei, îmi tradusese :  “Pe scurt , ideea este că trebuie să te ferești de dulceața rece, este unda care ascunde abisul” .

Nici cu traducerea pe tavă nu pricepusem. Înțelesesem însă că reabilitatrea casei invadase toate gândurile și toate metaforelele mătușii. Ca o confirmare a concluziei la care ajunsesem, mătușa Adelina continuase :  „Tu ești ca un conac neizolat,  când „e frig de crapă oul corbului”  devine practic imposibil de trăit cu tine. Tu ești precum apa : „apa caldă nu uită niciodată că a fost rece”,  tu acumulezi stări straturi-straturi.”

„Înțeleg că ești complet răvășit și că Ilariana îți lipseste” –  continuase mătușa Adelina neperturbată de figura mea schimonista de atâta adevăr metaforic exprimat  – „dar  o femeie nu se ține doar cu o omletă de dimineață și o salată rece seara. Ca să o faci să rămână îți trebuie sentimente, promisiuni și cuvinte. Îți trebuie căldură. Un veșmânt cald în care să-i îmbraci sufletul. Ca să înțelegi ce vreau să spun, imaginează-ți o casă mare, frumoasă, cu orientare ideală, bine situată, o bucătărie utilată, un șemineu, în fine, casa visurilor tare, acoperișul de deasupra capului tău. Imaginează-ți deci că această casă ideală este prost izolată și iarna dârdâi în ea de-ți clănțăne dinții. „Cine ține gura deschisă îi îngheață dintii ” , așa și cu iubirea:  când n-ai învelișul corespunzator, se duce naibii tot romantismul.  Femeile, ca să le faci să rămână, trebuie să acoperi spațiul cu acea parte din tine care te reprezintă cel mai bine în ochii lor. Căci, precum bine spun francezii „Chacun sent le froid selon ses vêtements”  .  Și voi, tu și Ilariana, voi aveți straie diferite.

Ascultând-o pe mătușa Adelina, înțelesesem ce dorise să îmi spune Ilariana când mă numise “omul care aduce lapovita”. Ea era dulce-rece dar ascundea în ea un abis prea adânc  pentru mine, iar eu, sloiul de gheață, eu eram scufundat fără să știu, într-o cadă cu apă fierbinte care îmi ținea de cald. Și, „cine este într-o cadă cu apa fiebinte, se întreabă mereu dacă e frig afară”  . Eu mă întrebam de prea multă vreme și nu făceam nimic să-mi satisfac curiozitatea.

Satisfăcut de concluzia la care ajunsesem, îi mulțumisem frumos mătușii Adelina pentru lecția de viață pe care mi-o dăduse și o zbughisem pe ușa larg deschisă. Nu-mi mai era frică de câini, eram și eu la fel de câine ca și ei. Ca să mă revansez față de mătușa Adelina, îi cumpărasem chiar de a doua zi zece ferestre termopane și tablă de acoperiș de ultima generație.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.