Oamenii mă priveau ciudat

 

Oamenii mă priveau ciudat

Apoi coboram din lift,  salutam oamenii, oamenii mă priveau ciudat, mă întrebau dacă toate sunt la locul lor, îi întrebam de ce, ei zâmbeau și-mi răspundeau candid “ai nasul roşu”.

Le zâmbeam la rândul meu şi-mi aminteam că-ţi spusesem că privisem suspect toţi oamenii aceia mulţi din trenul de şapte patruzeci- şi – şapte. Că-mi imaginasem teroristul din fiecare om – în definitiv toţi avem gramul nostru de nebunie, acea metaforă a răului ascunsă adânc sau mai puţin adânc – şi mă plânsesem apoi de atâta gri, de atâta negru, de atâta când gri când negru.

Îmi spuseseşi că-i atât de simplu să mori, să dispari dintr-o zvâcnire într-o dimineaţă oarecare, într-o seară oarecare, într-o zi, săptămână, într-lună oarecare, deci, în definitiv, de ce mi-ar fi frică de moarte ?

Relativizasem la a şaptea – da, fix la a şaptea – înghiţitură şi zâmbisem sporadic dar adevărat. În definitiv dacă n-am mai fi, nu s-ar mai povesti.

Mă bucurasem că există puţinul, acea fărâmă necesară pasului următor, luasem liftul şi rămăsesem blocată între etajul unu şi doi.

Textul complet aici 

Nimic

Nimic

 

Mi s-au arătat uşile. Geamurile. Ferestrele pătrate. Gratiile paralele. Am zărit cerul, albastrul dincolo de gratii. Dincolo de nori. Am apucat cu dinţii de albastrul curcurbeu. Până n-am mai putut am strâns. Am strâns până la capăt, până mi-au ieşit pe nas. Poveştile. Amintirile. Experienţele. M-am încăpăţânat să cred dincolo de gratii. M-am amăgit cu albastrul  de dincolo de nori. M-am minţit că ai putea altfel. M-am imaginat magnet şi m-am trezit lemn.

Continuă să citești Nimic

Magazin în Pipera ?

Magazine în Pipera ?

De fapt, Stere nu era omul instinctului. Chiar dacă exista undeva, ascuns bine, instictul era o senzație pe care Stere nu o putea asimila. Stere nu putea să se bazeze pe un semn interior, intrinsec firii. Lui Stere îi trebuiau certitudini, demonstrații clare că se poate, în fine genul de lucruri tangibile care explicau întru totul de ce fusese Stere odată contabil și de ce Stere alesese să devină apoi instalator și nu fotograf.

Continuă să citești Magazin în Pipera ?

Cum ați proceda?

person wearing brown boots walking on a wet road

Clem Onojeghuo

Acesta este un articol întrebare : aș fi vrut să mă mut dar m-am oprit la un mijloc de drum. Sunt foarte mult la vest și  rar cu picioarele pe Pământ. Când mi se întâmplă să dau de pietre, analizez la rece și trag concluzii uneori gresite. Sunt un mare zero barat și, în acceptiunea mea, limita are definiția imposibilității de a împinge cu forța.

Am scris aici cum eșuez când încerc să împing. Sau să trag după mine.

Trag concluzia că, odată spus, lucrul devine banal. E mult mai bine. Mutarea este un lucru complicat. Atâta vreme cât încerci să înțelegi unde greșești, rămâi într-o stare de așteptarea la limita renunțării.

Am ajuns în punctul în care trebuie să știu dacă pasul va durea sau nu va exista. De aceea vă întreb : ați făcut vreodată pasul? Cum ați procedat?

Nemataforic vorbind aș fi vrut să mă mut aici dar e atât de pustiu acolo, de jur împrejur , încât recit la lună și trag perdele de stele la întâmplare.

Unde greșesc ?

Niște scaune

Niste scaune si ceva cirese

Paula sorbea din cafeaua la filtru și nu îndrăznea să privească ridurile lui Stere. Pentru că ar fi părut suspect de evident interesul ei pentru ridurile lui, Paula preferase să privească un punct fix situat între piciorul din stânga al mesei ovale și scaunul pe care se așezase Stere. Dar cât putea oare să privească punctul ? Începuseră să îi lăcrimeze ochii și, pentru că i se răcea între timp și cafeaua, începuse să caute un subiect de conversație.

Continuă să citești Niște scaune

Sacoul ou de rață

Sacoul ou de rata

Se golise peronul de tot și Stere și Paula tot acolo erau, într-un capăt. Se priveau fără să se vadă, măcinați de sentimentul ciudat că se petrecea ceva nemaipomenit între ei. Între ei circula un curent invizibil care le provoca fiori și, cu puțină bunăvoință, putea explica totul.

S-au privit ei ce s-au privit până ce o nouă ramă de metrou, plină ochi, i-a adus la realitate, trezindu-i din visul acela profund în care îi aruncase întâmplarea.

Continuă să citești Sacoul ou de rață

O poveste de dragoste

O poveste de dragoste
Stere – O poveste de dragoste

Aceasta este o poveste de dragoste în care un băiat se îndrăgostește enorm de tare de o fată. Pe băiat am uitat cum îl chemă dar asta nu e foarte important, atâta timp cât am decis să-l cheme cum vreau eu. În lipsă de inspirație, i-am spus Stere.

De ce Stere și nu altfel? Pentru că așa am vrut eu și nu dau explicații decât contra cost. Timpul costă și asta nu este o noutate pentru nimeni. Pe fată n-am reținut cum o chema, ceva cu Mara sau Lara, dar nici asta un e important atâta vreme cât oricum îi veți uita numele imediat ce veți citi despre Stere. Pentru că Stere este un bărbat frumos. Frumos ca-n cărți și la fel de inteligent.

Desigur, după cum v-ați dat seama, Stere provine dintr-o familie săracă, cu mulți copii și a răzbit prin viață de unul singur. Nimeni, absolut nimeni, nu l-a ajutat să răzbească. A răzbit așa, de unul singur până s-a plictisit să tot răzbească și s-a hotărât să se îndrăgostească. Și uite așa, zis și făcut, a luat Stere într-o joi metroul spre Pipera – că așa auzise Stere, că-n metroul spre Pipera la orele de vârf e lume multă și înghesuită ca la piață și e imposibil să nu te îndrăgostești pe loc de cineva – și s-a îndrăgostit pe loc și Stere.

În metroul spre Pipera, la o oră de vârf, Stere s-a îndrăgostit pe loc de … să-i zicem Paula că nu-mi amintesc nici moartă cum o chema pe fată. Dar nu fata e importantă atâta vreme cât există Stere.

Articolul întreg aici

Câmpul cu maci

Literatura ca utopie

Stăteam  într-un câmp cu maci și nu vorbeam. Deasupra mea treceau avioane și, undeva nu foarte departe, cineva tăia lemne. Mirosea a roșu stins și ziua era pe sfârșite. Stăteam la marginea imaginației și visam fluturi. Pereții erau infiniți și eu urcam câte trei trepte deodată. La un moment dat, mă împiedicam de fapte și roșul, roșul acela intens, mă trezea la realitate. În realitate măturam o bucătărie veche de vară cu fața spre est. Între timp, bucăți de secole au crescut bolovani și au acoperit în uitare lespezile vechi. Acum doar simt scândurile roase și trec.

De jur- împrejur totul e verde.

Tema săptămânii „Macii”

Vezi articolul original

Înger sau demon?

DCA70169-8939-4A2E-A621-1DDC97216428

Îmi imaginez peretele și încerc să urc până la etajul unu. Până unde pot ? În virtual totul este posibil. În realitate cineva sună la ușă.

Cad virtual de foarte sus când cineva îmi scrie pe“mess” că am depășit o limită. Citesc mesajul de trei ori și nu-mi revin. În realitate sunt înger, dincolo de toate devin din când în când demon. După trei sunete stridente, un postaș mă privește mirat de după niște sprâncene groase : “Azi ai fost cu mult dincolo de tine”,  citesc. Dincolo de mine am devenit alta. Nu nu e vina poștașului, el e doar un mesager ca oricare altul. Mi-l imaginez updatat și înțeleg că Zuckeberg se inspiră constant din fapte reale.

Aproape că uitasem că au existat odată poștași.

Timpul calcă totul în picioare dar ideea de bază rămâne. Doar sunetul e altul. Arunc plicul alb și privesc insistent poștașul. Nu e vina lui, el e doar o simplă imagine a ceea ce a fost să fie când timpul va curge altfel. Închid mental ușă și-mi fac o cafea. Mai am o sumedenie de întrebări dar decid să o las pe mâine.

Fragment. Textul întreg aici