Oamenii mă priveau ciudat


 

Oamenii mă priveau ciudat

Apoi coboram din lift,  salutam oamenii, oamenii mă priveau ciudat, mă întrebau dacă toate sunt la locul lor, îi întrebam de ce, ei zâmbeau și-mi răspundeau candid “ai nasul roşu”.

Le zâmbeam la rândul meu şi-mi aminteam că-ţi spusesem că privisem suspect toţi oamenii aceia mulţi din trenul de şapte patruzeci- şi – şapte. Că-mi imaginasem teroristul din fiecare om – în definitiv toţi avem gramul nostru de nebunie, acea metaforă a răului ascunsă adânc sau mai puţin adânc – şi mă plânsesem apoi de atâta gri, de atâta negru, de atâta când gri când negru.

Îmi spuseseşi că-i atât de simplu să mori, să dispari dintr-o zvâcnire într-o dimineaţă oarecare, într-o seară oarecare, într-o zi, săptămână, într-lună oarecare, deci, în definitiv, de ce mi-ar fi frică de moarte ?

Relativizasem la a şaptea – da, fix la a şaptea – înghiţitură şi zâmbisem sporadic dar adevărat. În definitiv dacă n-am mai fi, nu s-ar mai povesti.

Mă bucurasem că există puţinul, acea fărâmă necesară pasului următor, luasem liftul şi rămăsesem blocată între etajul unu şi doi.

Textul complet aici 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.