Apoi coboram din lift, salutam oamenii, oamenii mă priveau ciudat, mă întrebau dacă toate sunt la locul lor, îi întrebam de ce, ei zâmbeau și-mi răspundeau candid “ai nasul roşu”.
Le zâmbeam la rândul meu şi-mi aminteam că-ţi spusesem că privisem suspect toţi oamenii aceia mulţi din trenul de şapte patruzeci- şi – şapte. Că-mi imaginasem teroristul din fiecare om – în definitiv toţi avem gramul nostru de nebunie, acea metaforă a răului ascunsă adânc sau mai puţin adânc – şi mă plânsesem apoi de atâta gri, de atâta negru, de atâta când gri când negru.
Îmi spuseseşi că-i atât de simplu să mori, să dispari dintr-o zvâcnire într-o dimineaţă oarecare, într-o seară oarecare, într-o zi, săptămână, într-lună oarecare, deci, în definitiv, de ce mi-ar fi frică de moarte ?
Relativizasem la a şaptea – da, fix la a şaptea – înghiţitură şi zâmbisem sporadic dar adevărat. În definitiv dacă n-am mai fi, nu s-ar mai povesti.
Mă bucurasem că există puţinul, acea fărâmă necesară pasului următor, luasem liftul şi rămăsesem blocată între etajul unu şi doi.
Textul complet aici
Abisuri 