Nimic

Mi s-au arătat uşile. Geamurile. Ferestrele pătrate. Gratiile paralele. Am zărit cerul, albastrul dincolo de gratii. Dincolo de nori. Am apucat cu dinţii de albastrul curcurbeu. Până n-am mai putut am strâns. Am strâns până la capăt, până mi-au ieşit pe nas. Poveştile. Amintirile. Experienţele. M-am încăpăţânat să cred dincolo de gratii. M-am amăgit cu albastrul  de dincolo de nori. M-am minţit că ai putea altfel. M-am imaginat magnet şi m-am trezit lemn.

Acum dor încercările, mă dor până la cuvânt încercările. M-am crezut leu şi m-am regăsit fluture. Privesc geamul şi gratiile şi norii. Privesc apa, balta, lacul, marea. Privesc dealul. Nimic …

Miroase a sfârşit, a trecere „către”. Miroase a retragere, se simt golurile, spaţiile, se simt pauzele. Caut şi nu găsesc. Apăs, trec cu privirea, mă împiedic de nimic. Nimicul celorlalţi. De jur-împrejur doar spaţiul năpădit de non-posibilităţi. Nu cruci, doar iarbă. Mă întreb unde, unde să se fi dus cu adevărat toţii? Încerc o conversaţie timidă :

„Ce-ai facă dacă?”

Articolul complet aici