Apus

– Sunt atât de bătrână că nici nu-mi amintesc

– Ce să-ți amintești?
Înghite și strânge din pleoape. Apoi spune

– Cum era lumea pe vremea mea

-De ce ar fi atât de diferită de lumea de azi?
Nu răspunde. Se frânge de spate și se ridică greu. Apoi o ia încetișor de-a lungul plajei. Valuri mici cu vârfuri albe i se zdrobesc în degetele butucanoase. Nu merge mult și se oprește, apoi se întoarce cu fața la mare. A uitat întrebarea dar nu-i pasă. Importantă este clipa.

Departe, în larg, se lasă întunericul.

Cincizeci de bani

Țiganca alege cinci ramuri cu flori mici, albe, cinci lastari cu frunze verzi, lunguiete și un trandafir de-un rosu aprins, catifelat. Le strânge pe toate într-un mănunchi pe care îl leagă cu o panglica albastră. Apoi îl privește pe bărbat în ochi și ii cere doisprezece lei și cincizeci de bani. El o priveste mirat, e cam mult, cel puțin așa i se pare lui, pentru zece fire nenorocite, o panglica și o floare. Țiganca îi spune că buchetul e făcut din inimă și asta nu arw preț. Aproape convins, bărbatul îi întinde treisprezece lei și îi mulțumește.

Articol mutat aici

Cutia cu nasturi

„Mi-e atât de sus și atât de departe încât toți oamenii mi se par mici”. Răsufla obosită și mai ia o gură de cafea. Apoi continuă.

„Atât de mici, încât îmi seamănă a nasturi. Când eram mică aveam o cutie rotunda, plină de nasturi. Era un fel de coș de gunoi al nasturior, așa îmi imaginam eu pe vremea aceea rostul cutiei. În realitate, era o cutie plină cu oameni. Priviți de sus, toți oamenii par nasturi”.

Apoi privește norii negrii prin hublou. În difuzor se aude o voce groasă, tremurata, care ne invită să revenim la locurile noastre, să ne punem centurile de siguranță și să ridicam măsuța din fața scaunelor.

Își pune centura și apoi se grăbește să-și termine povestea.

„Într-o seară, cutia cu nasturi a dispărut. Am căutat-o zile în șir și n-am găsit-o. Apoi am început să cred că nici nu existase. Cine să fure o cutie plină cu nasturi?”

Avionul se apleacă pe o parte, apoi pe cealaltă parte, apoi nasturii deveni deodată oameni, ea a varsă puțină cafea pe mâneca mea dreaptă și se scuză.

Cu ochii lipiți de geamul gros al hubloului nu și-a mai terminat niciodată povestea. În definitiv cine să fure o cutie cu oameni?

Drumul

Îmi plăceau creioanele colorate. Coloram drumuri, oameni, întâmplări, mici bucăți de stâncă și, uneori, din când în când, când nu eram atentă, câte o groapă. Scoteam creionul negru și mă țineam bine de vârf, să nu cad. Aveam rău de înălțime, chit că drumul se întindea lin, dincolo de munte. Dar firul acela de iarbă, firul acela subțire de iarbă, era problema. Nu mă lăsa să mă duc. Îl strângeam bine intre degete și îmi imaginam că nu cad. Aproape că-mi plezneau ochii de atâta strâns dar eu continuam să cred că firul acela era punctul meu. Mă susțineam într-un vârf subțire de creion colorat și-mi imaginam drumul dincolo de prăpastie. Așa am supraviețuit.

Călătoria

Va lua un vapor cu pânze și se va opri în fiecare port. Va cunoaște oameni noi, va purta conversații iscate din nimic, va învăța arome noi, va degusta bucate pregătite cu dragoste.

Își va cumpăra un carnețel cu coperți mov în care va nota totul: florile portocalii, busuiocul și anghinarea, roșiile mici și aromate, ziarul citit pe terase acoperite de prelate cu dungi albastre, ochii verzi ai lui Ivo, mâinile lui delicate, poeziile scrise pe bucăți de șervețele, parfumul fin al tufelor de lavanda, spuma valurilor sparte de țărm, surâsul trist al marinarilor și forma delicată a buzelor, sărutul de rămas bun și promisiunea că va reveni. Da, așa va face dacă va reuși să se ridice de jos.

Totul începuse la patru și douăzeci fix. Stătuse toată ziua și curățase pânzele de păianjen. „Păianjenii țes doar în case sănătoase” își spunea în timp ce curăța colț după colț. La patru și nouăsprezece minute se urcase pe o măsuța să curețe și tavanul și atunci alunecase.

Acum stătea întinsă pe covorul persan și se imagina peste mări și țări. Lângă ea, imaginea răsturnata a vaporului pirogravat în tablia măsuței îi dădea o ultimă speranță.

Strugurii

În ziua în care am descoperit norul

Era duminică și era, cred, o zi cu număr par

Sau impar, dar asta contează mai puțin

Căci, în ziua în care am descoperit norul

Începuseră deja să se coacă strugurii

Mi-am spus atunci, în ziua în care am descoperit norul

„Ia uite, ce plapuma cu fundul în sus”

Și apoi am luat o boaba

Am mușcat din boaba

Și, privind norul, m-am strâmbat.

De atunci, din ziua în care am descoperit norul,

Aștept să se coacă strugurii.

Paharul de carton


Se trezise cu noaptea în cap, să nu care cumva să piardă trenul. Își trasese niște blugi la întâmplare, își dăduse prin păr cu degetele făcute pieptene și apoi încaltase o pereche de teniși albi, fără șiret. Când ajunsese în gara era puțin trecut de șapte și trenul nu era încă tras la peron.
„mai am timp de-o cafea” își spusese și se cautase de mărunți. Nu găsise decât o bancnotă mototolita de cinci lei pe care i-o întinsese băiatului de la Tejghea.

„Dă-mi o cafea cât să încapă în bancnota asta”.

Băiatul o privise mirat și ea îi repetase. Apoi adaugase

„nu vreau rest și nici zahar „

De cinci lei obținuse o jumătate de pahar de carton umplut cu cafea. Când ajunsese la locul ei, 68, vagonul 3 așezase paharul pe măsuța din fața geamului, își scosese o carte și începuse să citească. Citea și sorbea din când în când din cafeaua fără zahăr.

Adormise la capitolul 2 și se trezise la Predeal. Era buimaca și cu greu își amintea unde e. Apoi văzuse cartea, pe măsuta din fața geamului, și-și amintise : era în tren, se sculase cu noaptea în cap și-și cumpărase o cafea de 5 lei din care sorbise de trei ori înainte să adoarmă. Cautase paharul de carton dar nu găsise decât 3 lei cinzeci în monede mărunte și un bilet pe care cineva scrisese „am adăugat puțin zahar. Restul îl găsiți lângă carte”
Până la București stătuse cu ochii lipiți de fereastră și încercase să înțeleagă.

Gardul

Primul meu gard l -am avut

La vârsta de opt ani.

Pe vremea când crestea primul meu gard

Îmi astupam urechile

Cu dopuri de pluta

și -mi trăgem pătura peste ochi

Zile în sir

Și primul meu gard nu se mai termina.

Dacă aș fi trăit într-o altă țară

Aș fi chemat poliția să rezolve gardul

Dar nu trăiam în altă țară

Și, de aceea, nu am sunat la politie.

am continuat doar

Să -mi astup urechile cu dopuri

Și am schimbat de cinci ori

Plicul la pătură

Până când, într-o sâmbătă pe care o țin bine minte

S-a terminat primul meu gard

Și atunci s-a făcut atât de liniște

Încât m-am mutat într-un bloc turn dintr-un cartier de la marginea orașului

Unde vecina de sus

Avea obiceiul să umble cățărata

Pe tocuri înalte de cel puțin zece centimetri

Cel puțin așa mi-am imaginat eu

Acolo, la marginea orașului.

Apoi a urmat al treilea și al patrulea gard

Dar de ele nu-mi amintesc decât vag

Și niciodată până la capăt.

Dintr-un punct, la întâmplare (1)

În fiecare zi voi pleca de la un punct și voi ajunge complet întâmplator. Azi am plecat de la o culoare și am ajuns să mă întreb de unde o știu pe fata aceea cu ochii căprui. Nu, nu m-am apropiat de ea, ca din întâmplare, și nu, nici nu am intrebat-o dacă îi place verdele. Probabilitatea de a mă considera complet nebun mi s-a părut atât de mare încât am preferat să stau ascuns după o tufa de trandafiri albi și să o privesc cum trece. Avea o rochie galbenă, cu flori mari, portocalii și purta niște sandale albe, cu talpă joasă. Era tunsa scurt, baieteste, și avea căștile pe urechi.

Aș fi putut-o opri și întreba ce muzică ascultă dar n-am oprit-o. Am continuat să o privesc, din ce în mai departe, din ce în ce mai mică, până când a devenit un punct într-o piață imensa, plină de oameni, fructe, carne și legume.

Abia după ce a dispărut de tot am realizat cât de mult imi place galbenul.

Între vis și realitate

Umbla de nebună printre puncte si spații căutând perfecțiunea ascunsă în spatele formei rotunjite a cuvintelor, uneori spuse, alteori nespuse, în spatele zâmbetelor și a emoticoanelor, roasa de sutele de secunde și infinit mai multele clipe în care, în spatele pleoapelor strânse bine cădeau ploi molcome de vară, ninsori reci amestecate cu pietre răscolite de vise și multe întrebări, infinit mai puține personaje, infinit mai multe stări, de îndoială, de extras, de întristare, umbla de nebună și sorbea din licoarea aceea miraculoasa care o făcea să uite, să se golească de ea, să devină o carapace în care să continue să fie, să existe, scursa de sentimente, de senzații, de amintiri.

Amintirile apăreau rar, la intersecții aleatoare între vis și realitate, acolo unde nu era sigură că a fost vreodată cu adevărat. Și totuși fusese. Fusese martora, fusese trecătoare, fusese blestem, fusese scăpare.