„Mi-e atât de sus și atât de departe încât toți oamenii mi se par mici”. Răsufla obosită și mai ia o gură de cafea. Apoi continuă.
„Atât de mici, încât îmi seamănă a nasturi. Când eram mică aveam o cutie rotunda, plină de nasturi. Era un fel de coș de gunoi al nasturior, așa îmi imaginam eu pe vremea aceea rostul cutiei. În realitate, era o cutie plină cu oameni. Priviți de sus, toți oamenii par nasturi”.
Apoi privește norii negrii prin hublou. În difuzor se aude o voce groasă, tremurata, care ne invită să revenim la locurile noastre, să ne punem centurile de siguranță și să ridicam măsuța din fața scaunelor.
Își pune centura și apoi se grăbește să-și termine povestea.
„Într-o seară, cutia cu nasturi a dispărut. Am căutat-o zile în șir și n-am găsit-o. Apoi am început să cred că nici nu existase. Cine să fure o cutie plină cu nasturi?”
Avionul se apleacă pe o parte, apoi pe cealaltă parte, apoi nasturii deveni deodată oameni, ea a varsă puțină cafea pe mâneca mea dreaptă și se scuză.
Cu ochii lipiți de geamul gros al hubloului nu și-a mai terminat niciodată povestea. În definitiv cine să fure o cutie cu oameni?
Abisuri 