Miroase a iarnă și-mi vine să ning

Îmi vreau sarcasmul înapoi ! Să dau cu rozul de pământ până devine negrul și cu negrul să mă înfășor până îmi trece rozul. Îmi lipsesc momentele acelea de răzbunare născută din prea multă acumulare. Diminețile gri scufundate în cești negre cu ceai verde. Motto-urile acelea care trasează direcția gândurilor sub nori grei și gri și macarale bej care construiau blocuri gri sub un cer și mai gri.

Citește în continuare „Miroase a iarnă și-mi vine să ning”

Și tot așa

Printr-o nefericită rotație
Am căzut în dizgrație
Are gust de astfalt gri
Rotația
Și de melc strivit sub talpă
Dizgrația
Mă rotesc și mă gândesc
Până nu mai pot
De atâta gri
Și de atâta melc
Și amețesc
Și-mi iau gândurile cu mine
Și mă tot foiesc
Până la capătului pernei
Și la capătul gri-ului
Și la capătul melcului
Și mă gândesc
Dacă griul are capăt
Și dacă melcul are capăt
Și mă îndoiesc
Până la răsăritului griu-ului
Și apusul melcului
Și mă disprețuiesc
Și tot așa
Până amețesc
Și mă trezesc

Probabil asta vroia să spună cineva

Uneori îmi vine „să” şi nu pot că-i prea abstract, prea imposibil de definit, prea întortocheat, prea banal de idiot, prea idot de banal. Uneori îmi vine „să” şi nu-i găsesc definiţia. Îmi torn un lichid alb într-un pahar cu dunguliţe fine şi aştept să pice definiţia lui „să”. Explicaţia imposibilului. Dovada „că”. Certitudinea că există definiţii care nu-şi definesc decât propriul eşec.

Citește în continuare „Probabil asta vroia să spună cineva”

Durerea degetului mare

@  Andrei Lazarev

Îmi calc degetele pe rând cu fiecare talpă şi apoi mă plâng că mă doare şi calc din nou pentru că aşa sunt eu, îmi place să mă calc, să mă tăvălesc în noroi şi apoi să mă arăt lumii aşa, tăvălită şi apoi să mă plâng că mă vede lumea aşa cum nu ar fi trebuit să mă vadă.

Citește în continuare „Durerea degetului mare”

Ai naibii ani !

E o vreme să-ţi baţi cuie în tâmplă. Să-ţi înfigi nuiele în ochi şi scotch peste buze. E o vreme să tragi de aţă pâna se rupe şi, dacă nu se rupe, să o rupi tu, cu dinţii tăi albi şi bine frecaţi. E o vreme să omorî toţi puricii. Toţi păduchii. Să dai cu petrol până îţi ia pielea foc şi, dacă nu vrea să ia, să iei tu foc în locul ei. Cu piele cu tot.

Citește în continuare „Ai naibii ani !”

Un pic mai puţin

O îngropase sub tona ei de inepţii. O acoperise bine cu explicaţii justificate. Raţionale. Ea ştia, bănuia tona. Era o tonă logică, vizibilă cu ochiul liber. Ea avea ochelari de cal. O acceptase drept alternativă şi acum o regreta. O tonă şi un pic, picul acela justificat, picul acela bănuit.

Citește în continuare „Un pic mai puţin”

Egoism

Când se pornesc să cadă silabele la mine cad bolovan. Ieri de exemplu, au căzut de devenisem aproape piatră. Mă încordasem atât de tare încât m-aş fi vrut cu tot dinadinsul baltă şi nu reuşeam. Strângeam din dinţi, din gânduri doar-doar… Nu şi nu. La un moment dat s-a făcut ora zece şi am stins lumina. Concluziile de rigoare le-am tras doar azi. Este bine când poţi trage concluzii. Este un semn că ai trecut prin lume şi lumea prin tine.

Citește în continuare „Egoism”

Leucoplastul roz

Green hummingbird flying mid-air in the wild

@ Hawin Rojas

Eu credeam că toţi oamenii au aripi
Aripi din acelea lipite cu leucoplast roz
Aripi una cu sufletul
Aripi în continuarea sufletului
Sufletul oamenilor
Tu îmi spuneai să nu mai pun atâta suflet
În aripile oamenilor
Aripile nu-s altceva
Decât un leucoplast roz
Lipit, dezlipit şi apoi îndoit şi aruncat la coş
Cu oameni cu tot.