Un pic mai puţin

O îngropase sub tona ei de inepţii. O acoperise bine cu explicaţii justificate. Raţionale. Ea ştia, bănuia tona. Era o tonă logică, vizibilă cu ochiul liber. Ea avea ochelari de cal. O acceptase drept alternativă şi acum o regreta. O tonă şi un pic, picul acela justificat, picul acela bănuit.

Continuă să citești Un pic mai puţin

Egoism

Când se pornesc să cadă silabele la mine cad bolovan. Ieri de exemplu, au căzut de devenisem aproape piatră. Mă încordasem atât de tare încât m-aş fi vrut cu tot dinadinsul baltă şi nu reuşeam. Strângeam din dinţi, din gânduri doar-doar… Nu şi nu. La un moment dat s-a făcut ora zece şi am stins lumina. Concluziile de rigoare le-am tras doar azi. Este bine când poţi trage concluzii. Este un semn că ai trecut prin lume şi lumea prin tine.

Continuă să citești Egoism

Leucoplastul roz

Green hummingbird flying mid-air in the wild

@ Hawin Rojas

Eu credeam că toţi oamenii au aripi
Aripi din acelea lipite cu leucoplast roz
Aripi una cu sufletul
Aripi în continuarea sufletului
Sufletul oamenilor
Tu îmi spuneai să nu mai pun atâta suflet
În aripile oamenilor
Aripile nu-s altceva
Decât un leucoplast roz
Lipit, dezlipit şi apoi îndoit şi aruncat la coş
Cu oameni cu tot.

Fiecare cu otrava lui

Lehamitea apare şi dispare. Totul se întâmplă pentru că vrem neapărat să se întâmple. Stările vin când au ele chef să vină. ”Stările la cerere” sună fals. ”Stările la cerere” sunt false. Ţie ţi-e atât de groază de falsitatea stărilor la cerere, încât te învârţi într-un cerc, şi nu poţi să ieşi. Te enervează cărările bătătorite de alții. Te enervează, şi totuşi persişti să crezi că există ieşire din cerc. Din cercul celorlalţi. Că există posibilitate la non-stare. Şi atunci scrii, până vine. Non-starea. Non-zilele.

Continuă să citești Fiecare cu otrava lui

Eu caut încă explicaţia oamenilor

Oamenii citesc doar titlurile. Mie nu-mi ies oamenii. Oamenii nu mai citesc textele, oamenii citesc doar titlurile. Oamenii nu înţeleg metafora din spatele titlurilor. Titlurile sunt incompatibile cu metaforele din spatele oamenilor.

Eu sunt incompatibilă cu oamenii. Cu viteza oamenilor de a pune punctul pe i. Cu puterea oamenilor de a inventa semnificaţii. Cu puterea oamenilor de a clasifica semnificaţiile după chipul şi înfăţişarea lor, a oamenilor.

Continuă să citești Eu caut încă explicaţia oamenilor

Sunt complet decalată şi o asum

Ceea ce este sigur – da sigur, cert, cu siguranţă cert şi sigur – este că eu nu ştiu, nu vreau, nu pot scrie poveşti care să stoarcă lacrimi, care să întoarcă cu josul în sus, care să macine, să întrebe, să răspundă, să contrazică, să contrarieze, să creeze polemici, să arate cu degetul, să ceară păreri, să smulgă like-uri, să împânzească, să propage, să creeze celebrităţi peste noapte, să împroaşte, să cureţe, să împroaşte din nou, să cureţe din nou. Eu nu pot, nu vreau, eu nu ştiu să scriu ceea ce-şi doreşte publicul să citească. Rândurile acelea care să pară smulse din viaţa cititorilor, faptele acelea cu care toţi, absolut toţi ne identificăm odată şi odată, situaţiile acelea în care toţi,, absolut toţi ne vom trezit odată şi odată dimineaţa devreme cu senzaţia certă, sigură, apăsătoare că nu ni se întâmplă nouă, nu poate să ni se întâmple nouă.

Continuă să citești Sunt complet decalată şi o asum

Mi-am convins creierul că săptămâna începe de marți

Eu când sunt tristă fac mai întotdeauna haz de necaz. Şi-mi iese… sarcastic. Sau cinic. Şi-mi place. Atât de mult îmi place, încât am început să caut situaţiile astea triste cu lumânarea. Îmi pare teribil de rău că v-am întristat, de fapt nici nu era foarte-foarte trist, era doar o înşiruire de situaţii haioase. Aia cu depresia le-a pus capac şi asta face tot farmecul situaţiilor triste. Cum spunea cineva odată, nu ştii de unde sare iepurele dar întotdeauna sare. Adică apare ca din senin când te aştepţi mai puţin, te ia de după umeri şi începe să-ţi şoptească chestii haioase care, vrei sau nu vrei să le crezi, rămân nişte chestii haioase care până la urmă reuşesc să te scoată din ale tale. Pe mine, între două trenuri şi o hoardă de călători nebuni, mă scot din ale mele excepţiile. Acei „uitaţi ai societăţii” care mă salută cu zâmbetul pe buze dimineaţa devreme. Parking-ul miroase a noapte, dar eu le răspund amabil şi trec mai departe zâmbind. Ei nu-mi cer bani dimineaţa devreme, banii îi cer mai pe seară, “să-şi mai ia o bere”, ei mă salută doar de dragul conversaţiei “o zi plăcută vă doresc” şi eu le doresc la fel, dar nu îndrăznesc să le-o spun decât în gând, cum poţi să vrei răul unui om? Acei uitaţi ai societăţii, nu sunt niciodată în grevă. Ei sunt excepţiile de la grevă.

Continuă să citești Mi-am convins creierul că săptămâna începe de marți

Tocăniţă

N-am ce face. Mă joc cu mâinile, cu degetele. Mă joc cu ploaia şi cu cuvintele prin ploaie. Trec prin cuvinte şi mă las să mă scurg. Mi se par atât de străine cuvintele. Prea ude, prea ploaie cuvintele. Mă caut printre stropi, m-am pierdut odată, de mai multe ori printre stropi, stropii ăştia au dinţi şi mai au şi ochi şi în primul şi în primul rând stropii ăştia au sentimente. Aveau sentimente. Continuă să citești Tocăniţă