Ma uit din ce in ce mai des. Uneori doar bine ascunsa in privirile celorlalti. Alteori in spatele gandurilor impletite dar nepronuntate. Sau, eventual, prin incalcitele si nesfarsite discutii cu mine si despre mine. De cele mai multe ori insa, ma uit atat de bine si atat de profund incat cu greu imi amintesc unde m-am lasat si in ce scop.
Stau la masa tacerii si incerc sa privesc dincolo de tine, spre griul monoton din spatele geamurilor ude. Imi amintesc de ea, cea de atunci demult. In inocenta mea copilareasca atunci, demult, speram sa pot opri timpul in loc timp de ceva mai mult decat o clipa ca sa-i mai pot gusta din jocurile sugerate in mijloc de traseu.
Am cunoscut-o mai intai rapoasa, impotmolita in noroaiele ploilor de toamna tarzie si a conductelor prost izolate. Invadata de rasetele saniilor din hop in hop si de tiuitul crocant al nametilor pe sub talpi.
Ma scufund in monotonie ca intr-o mare fara valuri. Ma netezesc incet,incet , confundandu-ma cu ceilalti. As vrea sa pot bate cu pumnul in destin cerandu-i din nou si inca o data, o bucatica din revoltele ascunse in praful uitarii.
Prima intalnire cu ultimele bucati bine ascunse dintr-un „mine” inca necunoscut s-a petrecut cu ceva timp in urma, pe vremea cand visele pareau inca cu toate realizabile. Mergeam cu rucsacul in spate pe straduta ingusta, dimineata devreme, tacuta si adancita in miezul incalcit al comportamentelor umane, lasand in urma „Ring” -ul, pepenele rosu, porumbul fiert si escapada „intre fete la Costinesti in gazda”. Mergeam lasand eternitatii ramasitele unui inceput de vara oferit in dar, refuzat mai apoi cu eleganta prizonierului uitat de lume.
Am reusit sa supravietuiesc vietii. Pana acum 5 minute cand realitatea din jurul meu a inceput sa prinda, incet, incet , forma. O forma straina de tot ceea ce cunoscusem pana acum 5 minute si o eternitate. Initial doar un contur delimitat de ramasitele ideilor preconcepute, inradacinate adanc in celalata realitate, cea prea utopica pentru a putea dura la nesfarsit.
Uneori mi se pare ca lumea ma priveste ciudat, din ce in ce mai adanc, si din ce in ce mai insistent, ca si cum si-ar dori cu toata ardoarea posibila sa-mi fure din ganduri, bucatica cu bucatica.
Ma incapatanez sa-mi continui timida gandul in curs, cu privirea aruncata cand pe dreapta, cand pe stanga si sa-mi continui drumul de parca nimic nu m-ar fi perturbat vreodata.
Intotdeauna m-am temut de negura profunda. Copil fiind, ceream cu disperare lumina zilei in miez de noapte. La inceput aproape in fiecare noapte, mai apoi, incet, incet, in fiecare noapte si cu din ce in ce mai multa disperare. Am sfarsit prin a dispune de propria-mi „luminita” agata de coltul usii , inger pazitor al inchipuirilor frenetice nascute in imaginatii de copil. Anii au trecut , luminita a fost fortata sa dispara si eu am fost nevoita sa-mi accept maturitatea in obscuritatea noptii. „Adultii nu au nevoie de luminite”.
Mi-as fi dorit sa mai pot cere vietii un supliment de ragaz din rezerva pusa deoparte cu multi ani in urma, pe vremea cand fuga imi adulmeca inca varful talpilor soptindu-mi duios la ureche „nu te opri !
Mi-as fi dorit sa-mi calc pedeapsa in picioare naruind mitul picuratului in „pic cu pic” si incetand a mai trai fiecare clipa ca pe ultima si cea din urma lumina a vietii.
Stau pe bordura vietii si privesc cu jind urmele scrijelite pe pervaz. N-am suportat niciodata ranile deschise, expuse privirilor indiscrete. Pentru ca nu mai cred demult in miracole si pentru ca sunt convnsa ca astfel de taieturi, adanci si profunde, nu vor redeveni nicodata netede si inocente. Privesc orizontul si incerc sa-mi amintesc de leacurile babesti ale bunicii, frunza de patlagina prafuita asezata intelept peste urma din palma sau picatura de miere stropita cu dulceata peste arzatura decojita. As vrea sa mai pot da timpul inapoi, sa mai pot culege foi de patlagina si picaturi de miere, sa mai cred cu indarjire ca totul se va rezolva, intr-un fel sau altul, sa mai pot spera ca ranile scrijelite pe pervaz vor disparea , incet, incet sub efectul miracolului tamaduitor. Din pacate am devenit prea inteleapta pentru astfel de dorinte, mult prea prea realista si mult prea carteziana.
Iarba proaspata mi se prelinge pe fata, rostogoale , rostogoale. Panta e lina , verdele crud. Nu mi-a placut niciodata sa inchid ochii si sa ma las furata de destin. De data asta insa m-am hotarat sa -mi incerc necunoscutul cu degetul. Imi iau avant si ma lansez. Intre 2 clipiri , una verde , alta bleu- stralucitoare, lansez un zambet timid intai ierbii si mai apoi cerului. Papadii, inca galbene, sunt luate pe sus si rupte de pamantul inca umed al diminetii de dupa ploaie. Realizez ca , in sfarsit, traiesc clipa, momentul prezent.
Abisuri 