Rostogolire

Iarba proaspata mi se prelinge pe fata, rostogoale , rostogoale.  Panta e lina , verdele crud. Nu mi-a placut niciodata sa inchid ochii si sa ma las furata de destin. De data asta insa m-am hotarat sa -mi incerc necunoscutul cu degetul. Imi iau avant si ma lansez. Intre 2 clipiri , una verde , alta bleu- stralucitoare, lansez un zambet timid intai ierbii si mai apoi cerului. Papadii, inca galbene, sunt luate pe sus si rupte de pamantul inca umed al diminetii de dupa ploaie. Realizez ca , in sfarsit, traiesc clipa, momentul prezent.

Inainte de marea rostogolire nu stiusem niciodata cum as putea exista doar in prezent fara a regreta trecutul sau a imagina viitorul. Aruncarea in neant m-a trezit la viata , chiar si daca numai pentru o clipa putin mai lunga ca altele. Intre 2 clipiri intrezaresc zambete pe fata celorlalti rostogoliti. Ca intr-o intrecere „cine zambeste mai bine” , trasam diagonale catre capatul dealului . Sfarsitul calatoriei se prezinta neanuntat trezindu-ma din clipa cea lunga. Deschid cu teama ochii incercand cu disperare sa prelungesc putin momentul atat de prezent. In van. Realiatea de la capatul dealului ma invaluie incet, incet , re pozitionandu-ma intr-un cotidian ritmat de temeri nascute din ceea ce am fost si imaginate din ceea ce as putea deveni.