Iarba proaspata mi se prelinge pe fata, rostogoale , rostogoale. Panta e lina , verdele crud. Nu mi-a placut niciodata sa inchid ochii si sa ma las furata de destin. De data asta insa m-am hotarat sa -mi incerc necunoscutul cu degetul. Imi iau avant si ma lansez. Intre 2 clipiri , una verde , alta bleu- stralucitoare, lansez un zambet timid intai ierbii si mai apoi cerului. Papadii, inca galbene, sunt luate pe sus si rupte de pamantul inca umed al diminetii de dupa ploaie. Realizez ca , in sfarsit, traiesc clipa, momentul prezent.
Inainte de marea rostogolire nu stiusem niciodata cum as putea exista doar in prezent fara a regreta trecutul sau a imagina viitorul. Aruncarea in neant m-a trezit la viata , chiar si daca numai pentru o clipa putin mai lunga ca altele. Intre 2 clipiri intrezaresc zambete pe fata celorlalti rostogoliti. Ca intr-o intrecere „cine zambeste mai bine” , trasam diagonale catre capatul dealului . Sfarsitul calatoriei se prezinta neanuntat trezindu-ma din clipa cea lunga. Deschid cu teama ochii incercand cu disperare sa prelungesc putin momentul atat de prezent. In van. Realiatea de la capatul dealului ma invaluie incet, incet , re pozitionandu-ma intr-un cotidian ritmat de temeri nascute din ceea ce am fost si imaginate din ceea ce as putea deveni.
foarte trist ca ceea ce ne dorim cu adevarat, de multe ori, se realizeaza doar in vis…
Uneori visele devin realitate ! Asta este cu adevarat imbucurator.