Până la urmă, închide ochii. Încearcă să-și rețină o lacrimă, dar nu reușește. Acolo, dincolo de pleoape, e întuneric beznă. Dar lui nu-i e frică. A fost învățat să nu-i fie frică. Mic de tot a fost învățat să nu-i fie frică. Nici acum nu e mare, abia de ajunge să ia plastilina de pe primul raft.
Când a venit prima dată aici, habar n-avea ce-i aia plastilina. Îi era frică să pună mâna pe ea. Dacă ar fi fost după el, n-ar fi atins-o în veci. O bucată lipicioasa de culoare albastră, așa a fost să fie prima lui bucată de plastilina.
– Și uite, i-a spus atunci, în prima zi, doamna, poți să faci orice formă dorești din ea.
Apoi doamna s-a întors spre ceilalți copii și le-a făcut semn să tacă. Să nu mai râdă de el. Dar copiii nu au ascultat-o și au continuat să-l arate cu degetele lor mici și să râdă. Iar el, în tot acel timp, el n-a făcut decât să privească bucata aceea de culoare albastra. A privit-o mult timp până a îndrăznit să o atingă. Nu-i era frică, era obișnuit de mic să nu-i frică, dar nu știa ce să facă cu ea. S-o atingă, bine și apoi ce să-i facă? Să-i dea o formă? Dar ce-o fi aia o formă? Forma era unul dintre cele multe alte cuvinte pe care doamna le rostea și pe care el nu le înțelegea.
Până la urmă a luat bucata de plastilina în mână și a apasat-o ușor cu degetele. Era moale și i-a plăcut senzația. A făcut mai întâi un fel de turtă plată căreia doamna i-a spus că seamănă cu un cerc. O formă de cerc. Apoi tot doamna i-a arătat cum, dacă apăsa puțin pe o parte cercul și trăgea un pic de capete, turta căpăta repede numele de pătrat. Și tot așa, din pătrat, turta a devenit dreptunghi și apoi trapez.
Așa a fost prima lui zi la grădiniță. Copiii l-au numit „lunganul” că avea deja 7 ani și era mai înalt decât ei.
Azi copii au râs iar de el când a ținut un creion invers și n-a știut să recunoască culorile. Copiii au râs, și el, în spatele pleoapelor, a învățat să fie și mai tare. Așa l-a învățat bunica lui, „să fie tare și să nu-i fie frică, s-or descurca ei cumva, de rămas pe drumuri n-or să ramaie”.
Dar fusese cât p-aci să rămâie. De vreo trei ori fusese cât pe-aci să rămâie fără de niciunele.
Prima dată a fost când i-au părăsit și mami și tati. Au plecat să-și facă alte familii și pe el și pe fratele lui mai mic i-au lăsat cu bunicii.
A doua oară a fost cât p-aci să rămâie pe drumuri când bunicul a rămas fără serviciu și au trebuit să se mute în alt oraș, unde bunicul a găsit un nou serviciu. De atunci s-au mutat de multe ori dar el s-a obișnuit până la urmă și nu i-a mai fost frică nici de necunoscut, nici de întuneric și nici de frig.
Copiii râd iar de el. Iar a pocit un cuvânt. Nu spune nimic. Doar închide ochii și încearcă să se imagineze ascuns sub pătură, în pătuțul pe care-l împarte cu fratele lui mai mic. E întuneric și acolo dar măcar e cald.
– O să stăm toți într-o singură cameră și o să ne ținem de cald. N-o să rămâneți pe drumuri, ne-om descurca noi cumva
Așa îl aude pe bunicu’ că spune. Și bunicul s-a ținut de cuvânt. Acolo, ascuns sub pătură, e cald și bine. Acolo, dincolo de pleoape, e întuneric beznă. Dar lui nu-i e frică. E învățat să nu-i fie frică deloc. Deschide ochii și le zâmbește copiilor. De acum înainte o să-i iubească câte un pic pe fiecare. Așa le spune după ce-si suflă nasul și se apucă să coloreze.
*Poveste are la bază cazul real al unui copil din proiectele Salvați Copiii Iași. Este nevoie de ajutorul tuturor oamenilor buni, fiindcă numai împreună le putem oferi copiilor acre vin în centrele educaționale Salvați Copiii Iași posibilitatea să mănânce și să meargă la școală.
Prin Campania ”Stai la masă cu o faptă bună!”, oricine vrea, poate dona 2 euro printr-un sms cu textul PAPA trimis la numărul 8844
Abisuri 