A fost odata …

Si avea maica fata asta un ten de ziceai c-a trecut tractoru’ peste ea si alta nu. Santuri-santuri si din cand cocoase. Si-o culoare …cum sa-ti spui eu mai pe intelesu’ matale, o culoare asa nedefinita, din cand in cand rosu-mot, din cand in cand galben bat, in rest un fel de roz murdar cu pete de-un maro d’ala urat de tot. Chit ca era tare frumusica fatuca, ochi de-un caprui intens, gene lungi, privire sagalnica, zambet cu „vino-ncoace, par lung si lucios – „mi-l limpezesc cu apa de fantana, arunc un ou intreg si iar il limpezesc, si tot asa de trei ori pe saptamana” – nu „prindea” si pace. S-o fi vazut flacaii la cinci metri distanta si le cadea dumicatu’ din gura Doamne iarta-ma ca-i cu pacat sa risipesti mancarea, dar cum se apropiau nitel de fatuca noastra le pica fata cu tot cu dumicatu’ si picioarele se asezau sigure la spinare si dusi erau toti, nici „peste” n-apucai sa spui si nici urma de flacai nu mai gaseai.

Continuă lectura

Scara

In copilarie o apuca in general dupa orele zece, mai intai niste furnicaturi prin degete, la mana dreapta, mai apoi un fel de stare de fuga. Cand simtea ca o apuca, ridica brusc doua degete si cerea o mica pauza, ceilalti dadeau usor din cap „ia-ti pauza si du-te”, ea le multumea zambind cautandu-si apoi discret locul, uneori il cauta mult si bine si, negasindu-l, lasa totul balta, asteptand sa treaca „or mai fi zile, gaurile-s mici in vremurile astea si intunericul ascunde multe”, alteori il gasea la fix, paralel cu dunga alba, intre doua damburi, dupa gard, prin fata portii.

Continuă lectura

Baba si mitraliera

Dar-ar dracu’n capu’ lor de copchii afurisiti, n-au altceva de facut decat sa-mi behaie mie toata ziua „Marvel Heroes” la ureche. Sau alte dracii din astea. Cat ii ziua de mare, parc-ar dat strechea-n ei si alta nu. Li s-a lipit albul ochilor de ecranele ale de zici ca nici cu dalta nu-l mai dezlipesti. Si urla maica, urla cat ii ziua de mare, de zici ca-s apucati si alta nu, doamne iarta-ma, de n-as stii „ca-s in retea” as zice ca li s-a dereglat vreo gena d’alea responsabile cu drumul drept. Ca am vazut din astia „pierdutii”, merg drept dar isi vorbesc in soapta, „monoloage” d-astea maica nu-s semn bun, si cand te iau de mic, „doamne-ajuta” si curaj cu caru’.

Continuă lectura