Declaratie de dragoste

Se crapa de ziua si era un zgomot ingrozitor. „Dar’ar dracu’n capu’ lui de copchil ametit, iar a pus ceasul sa sune cu trei ceasuri inaintea vremurilor!”

Cineva batea de zor covoare, pe ferestra larg deschisa intra un aer plin. Ploaia se oprise de ceva vreme dar stropii nu. Aerul plin mirosea a boabe de cafea.

Cu toate acestea exista un fel de armonie ambientala greu de definit, ceea ce nu desavarsea crapatura, finaliza firul de praf si ceea ce nu reusea sa umple firul de praf spalau picurii, restul era dat de pomana uitarii. Coana mare dadea dovada de mult sarcasm, mai ales la crapatul zorilor. Nu se putea impiedica si pace de covorul facut ghem in spatele usii cazute, aproape iesita din balamale, il ocolea pe dibuite de fiecare data, frecandu-se la ochi si boscorodind trecerile „balamale am vrut, balamale am avut, lucru facut de gura soacrei”. Coana mare vedea in general lucrurile intr-o nuanta de gri, dimineata erau cel mai greu de deslusit detaliile caci dimineata Coana mare dadea dovada de multe, multe detalii lipsa: ba ca nu-si mai gasea ochelarii „ochi de soim, ochi de soim dar toate au o limita”, ba ca-s papucii pe dos, ba ca reumatismul asta de roade toate articulatiile s-a trezit deodata flamand si a inceput sa muste – „de la zgomotul inceputului de zi ni se trag toate, Coana Mare” – obisnuia sa-i arunce din cand in cand vecinul Mitica in timpul nenumaratelor „upgrade”-uri saptamanale – „ma alimenteaza fii-miu cu ce-i mai nou si mai noi pe piata „game”-urilor ca de cand cu tentatiile inconjuratatoare mi-s de-a dreptul dependenta”- , ba ca nu miroase indeajuns de puternic – „o cafea de calitate e musai sa-ti lipeasca nasul de falca dreapta”-, ba ca cate si mai cate (si aici am last voit una dintre veritabilele cacofonii, atat de dragi Coanei Mari).

Dimineata bucataria era rece-pestera, o racoare de munte, uscata si totusi usor suportabila, in pofida vantuletului starnit de prea plinul aerului. Usa, larg deschisa de vant, dadea spre gradina napadita de buruieni iar buruienile cresteau putin peste gard. Gardul de lemn „bun, de brad uscat asa cum trebuie si apoi uns cu pacura” tragea spre panta chit ca vecinul Mitica ii promisese de nenumarate ori si marea si sarea „o rezolvam noi si p-asta Coana Mare, sa treaca putin ploile si sa se ‘libereze oleaca echipa ca-s plecati acum la munca, dincolo”. Panta era relativ lina dar pamantul era tare ca piatra „de unde sa mai am eu maica puterea sa-l intorc, ca abia ma intorc pe mine si nu intotdeauna la fix, ca ultima oara m-am procopsit cu o vanataie de toata frumusetea taman acolo unde-i vederea mai panoramica, de-a trebuit sa ma pictez mai ceva ca la „mulin ruge” si alta nu.”

Bucataria dadea intr-o sufragerie de dimensiuni acceptabile si multa mobila veche „nuc greu dar trainic” cu pereti scorojiti si tavan patat de la ultima ploaie : „vezi galma aia fix pe mijloc? la urmatoarea ploaie n-o s-o mai vezi ca-i vlaguita deja si cand pun ligheanu, pica singura” . Si nu vorbea in dodii Coana mare, cand dadea ploaia (si dadea ca de cand cu „modificarile astea climatice, se incalzeste planeta maica, prea multa vrajba si incrancenare„) „galma” pica fix in mijlocul ligheanului albastru-valguit-si-el de atatea spalaturi „cand rufe, cand varza murata”. Ligheanul, cand strangea apa, o strangea pe un stergar asezat spre mijlocul mesei de furnir la umbra sfestnicului-patru-brate primit in dar de la vecinu’ Mitica. Caci sfesnicul-patru-brate reprezentase pentru nea’ Mitica o revelatie, elementul zilei „Z”, punctul pe „I”, o marturie evidenta a dragostei pe care o purta de atata amar de vreme Coanei mari.

Si tot degeaba caci Coana, tot Coana, nu si nu, „nu mi-s eu d’alde aleia de-a lui Patrascu din vale de s-a luat cu unul de-i putea hranii nepotii”, Coana avea principii la care tinea cu dintii chit ca o cam necajeau maselele de ceva vreme „aia din fata-s inca falnici, macar asa, de vazul lumii”. 

Nea’ Mitica insa, mai incapatat ca si catarul lui Dumitrache ala de-ajunsese de rasul coamei asta vara cand cu armata si drumul, fix mijlocul drumului. Soldatii „hai”, catarul nici vorba, ca-i era bine pe mijloc.

Nea’ Mitica se pusese de ceva vreme cu burta pe carte „sa rimuiesc si eu doua-trei vorbe, ca-n rima si prostu’ pare inteligent” si invatase taine diverse si variate, si monorima si incrucisata ba uneori chiar si imbratisata si doar rar imperecheata pana ce-i iesisera cuvintele si pe nas si pe urechi de-atata frustrare, ca versu’ tot alb ii ramanea. Dupa douazeci de incercari ratate, Nea Mitica s-a declarat invins de neputinta ritmului cu orice pret declarandu-si „flama” in „vers alb dar profund, cu metafore ascunse pe la marginea cuvintelor, mesaj codat, criptare ultmu’ racnet, ton alert si antren cat pentru zece”. 

Si-si azvarlise nea’ Mitica tot oful celor „douazeci de ani de cand se dusese biata Smaralda” pe o coala alba format A4 pe care o impaturise in patru si o strecurase intr-o seara ploioasa de vara pe sub usa de la sufrageria de dimensiuni rezonabile a Coanei mari.

„Mi-s serile cuiburi

Si cuiburile goale

Iar golul imi roade

Oasele in devenire

Oale.

Mi-s zilele juguri

Si jugurile tarana

Iar tarana-mi miroase

Din ce in ce mai tare.

Mi-s noptile strigoi

Si strigoii cosmare

Iar cosmarele-mi soptesc duios

Coana mare, Coana mare

Unde esti tu Coana Mare ?”

Se crapa de ziua si era un zgomot ingrozitor, cineva batea de zor covoare, pe ferestra larg deschisa intra un aer plin, aerul plin mirosea a boabe de cafea, Coana mare sorbea delicat cafeaua din cana neagra privind pe fereastra larg deschisa o bucata de hartie scursa de ploaie in mijlocul gradinii plina de buruieni crescute peste gardul lasat pe panta „dar’ar dracu-n capu’ lor de copchii ametiti, iar si-au lasat avioanele de bezmetice in bataia vantului” 
.