Plouă cu nimeni şi tu continui să scrii. Tu continui să te îmbraci în cuvinte înmuiate de ploaie. Ud până la ultima silabă, tu continui să nu mai exişti. Eşti undeva între două adrese, ascuns între un pseudonim ales la întâmplare şi o imagine cu flori şi cu cer şi cu soare, aleasă la întâmplare.
E simplu să nu mai exişti. Incognito, oamenii vin, citesc, pleacă, îşi incrementează numărul constatărilor şi-şi văd de ale lor. Unii oameni există alţii nu. Nu eşti singurul care nu mai există. Sunt atât de mulţi care nu mai există ! Încercai să-ţi explici dispariţii inexblicabile? Încercai să aduci argumente stării de prea mult şi prea lung şi prea adânc şi prea plat? Nu există argumente valabile, argumentele valabile nu s-au inventat încă. Nu eşti singurul care nu mai există…Plouă cu nimeni şi tu continui să scrii.
Abisuri 
Continua sa-ti fii tie insati… Inexistenta din spatele unui neobosit scris e tot un fel de ploaie a nimeni. Dar ploaia e sorbita de insetatul pamant.
Argumentele servesc doar de moment, pe timp indelungat baza e in esenta la care ajungi. Chiar si scriind. Fiindca traiesti prin si printre litere…
Stiu asta, simt si eu asta, doar ca nu am reusit sa o aduc in scris in forma pe care tu ai gasit-o.
Va continua „să”. Să fie, să scrie, să plouă…
Ma intreb deseori daca chiar nu sunt singura care nu mai exista. Daca tot ce exist eu nu este inchipuire. Si oare ar fi mai bine daca nu ar mai ploua?
Nu esti singura. Cred ca fiecare are o perioada de „non_existenta” la un moment dat. Luati de val incetam sa mai traim. E mai bine.