Pe o muchie

Stau pe o muchie de cuțit și îi admir lama. Lama desparte lumea în două părți relative și aproape egale : lumea din stânga lamei și tot restul. Sunt în incapacitatea de a decide care e partea mea.

muchie

Anunțuri

Încă mă mai mănâncă degetele uneori

Ieri am luat din nou taxiul. Era un taxi galben-vechi. Șoferul avea o prietenă despre care povestea în traficul dens. Prietena șoferului nu avea nume în cuvintele șoferului. Cuvintele cădeau ca bolovanii peste șinele de tramvai și tramvaiul murise într-o joi. Cineva îi desființase trecerile și nimeni nu mai știa de ce. Nici măcar șoferul de taxi nu avea o idee clară asupra dispariției. Dispariția tramvaiului declanșase mai întâi o mirare, urmată de o întrebare și, într-un final, de o uitare. Punct și două șine paralele părăsite pe un mijloc de șosea.

Continuă lectura „Încă mă mai mănâncă degetele uneori”

Pătrate

Umplu pătrate
Cu impresii ciudate
Când le simț pline ochi
Le sortez după fapte
Mai întâi faptele albe
Apoi faptele moi
Și într-un sfârșit
Faptele verzi.
Tot restul, puhoi
Dacă mai rămâne loc.
Dincolo de fapte
Mă strecor în noapte
Insomnia răzbate
Dincolo de nori
Dincolo de ploi
Dincolo de toate
Împletesc pătrate.

Jocul

Spune-mi că tac.  Noapte, nori, vid, verde înecăcios, frunze, ramuri, insecte, păsări, zgomot, junglă și eu – un fel de frunză uriașă care încearcă să respire și nu poate.  Tac și observ. Sunt plini copacii de ochi care mă privesc până în adâncul cel mai adânc al meu. Încerc să mă orientez dar nu găsesc nordul. Caut cerul, stelele, mușchiul care să mă îndrume. Nu găsesc nimic. Doar verde.

Continuă lectura „Jocul”

Noname

Motanul nu avea un nume al lui. Apărea și dispărea când îl apuca. Îi spusesem în glumă “Noname” și-l hrănisem o iarnă întreagă. Dispăruse fără urmă într-o dimineață cețoasă de ianuarie și de atunci nu mai apăruse. Mark era de părere că plecase undeva , într-un univers paralel și va reveni cu siguranță într-o zi ploioasă de toamnă. “Atata vreme cât nu s-a găsit formula Big Bang-ului totul ese posibil” spunea Mark din când în când. Era un mod deosebit de practic de a explica inexplicabilul. Motanul plecase și lăsase în urmă un ne-nume și impresia cozii navigând prin ceață. Impresia griului din jurul zidului. Senzația de prezența palpabilă din spatele ceții.

Nu avusesem nimic împotriva gri-ului până în acel moment precis când mă năpădise complet. Mă simțisem deodată înecată în gri și începusem să țip. Îmi era frică să mor de atâta gri. Ceața aceea albă aducea a gri și gardul aducea a gri și drumul străbătea gri-ul drept, până în giratoriu. Până și disperarea sărutului de a sparge ceața aducea a gri.

Continuă lectura „Noname”