Între vis și realitate

Umbla de nebună printre puncte si spații căutând perfecțiunea ascunsă în spatele formei rotunjite a cuvintelor, uneori spuse, alteori nespuse, în spatele zâmbetelor și a emoticoanelor, roasa de sutele de secunde și infinit mai multele clipe în care, în spatele pleoapelor strânse bine cădeau ploi molcome de vară, ninsori reci amestecate cu pietre răscolite de vise și multe întrebări, infinit mai puține personaje, infinit mai multe stări, de îndoială, de extras, de întristare, umbla de nebună și sorbea din licoarea aceea miraculoasa care o făcea să uite, să se golească de ea, să devină o carapace în care să continue să fie, să existe, scursa de sentimente, de senzații, de amintiri.

Amintirile apăreau rar, la intersecții aleatoare între vis și realitate, acolo unde nu era sigură că a fost vreodată cu adevărat. Și totuși fusese. Fusese martora, fusese trecătoare, fusese blestem, fusese scăpare.

Lipsă cruntă de capace

Țîrrr – sună telefonul. Până să ajung, sună de trei ori. Răspund gâfâind. O voce masculină mă intreabă:

⁃ Ia zi, vrei o oală?

Întrebarea mă ia pe neașteptate, întreb ca toanta :

⁃ Are capac?

Îmi zice că are. Asta e bine. Duc lipsă cruntă de capace. Niciodată nu sunt acolo unde le caut. Și, dacă cumva le găsesc, nu au diametrul care trebuie. Dacă ar fi să fac o  listă cu  accesoriile esențiale pentru mine în bucătărie, aș începe cu capacele. Apoi aș adăuga oalele, un tocător de lemn și niște cuțite.

Îi zic să-mi trimită poze. Ca nu cumpăr fără să văd. Trimite, primesc, arată bine, îl rog să cumpere. De fapt, el mă roagă pe mine:

– Hai, că numai vechituri avem!

Continuă să citești Lipsă cruntă de capace

Tic-tac

E atâta haos în ultimul sfert de secol încât, de multe ori, încep fraze pe care le uit, neterminate, pe la mijloc sau, pe undeva pe la început, și apoi încep alte fraze pe care le uit din nou și-mi pare că trăiesc o viață începută și apoi atât de amestecată încât mă simt ruptă în mii de bucăți, mii de task-uri mici, la fel de importante toate.

Ascult un post de radio, un început de post de radio, apoi comut pe alt post de radio și apoi mă opresc la un semafor, într-o intersecție încărcată și-mi amintesc ideea de pe primul post de radio, cineva declara acolo, acum fix cinci minute, “ultimele studii arată că multitasking-ul e dăunător”, dar oare de când am început să cred ce spun posturile de radio, oare de când am început să-mi las gândurile sparte în zeci de mii de bucăți împrăștiate la cererea tuturor, să fie oare din vina ultimului sfert de secol, să fie oare din vina timpului, căci timpul trece atât de repede în ultimul sfert de secol încât nu mai reușesc niciodată să-mi termin gândurile, să fie oare vină mea, de ce mă grăbesc oare să fac din în ce în ce mai multe, de ce caut mereu să fiu mulțumită că le-am bifat, „gata am bifat jumătate de gând despre user experience, gata, am bifat un sfert de gând despre ultima tranzacție interbancară, gata, am bifat începutul unui vis în care se făcea că stau pe o plajă pustie”?

Continuă să citești Tic-tac

Care e valoarea timpului care ne desparte?

Azi e timpul unei mici parcele dreptunghiulare în care decid să sădesc ridichi. Un mic strat săpat pe langă gardul dinspre vecinul din susul străzii. În fiecare dimineată o femeie într-un halat roz plimbă un cărucior vechi în care plânge un copil. Privesc pe geam femeia în halat roz și încerc să aflu valoarea exactă a secundei care ne desparte.

De patru săptămâni stau acasă și măsor timpul. Port pe mâna stângă  un ceas care îmi numără pașii, îmi măsoară temperatura și bătăile inimii, îmi dă ritmul potrivit la momentul potrivit.

În ultima vreme am dansat doar în gând, am sperat doar în gând, am trecut doar în vis peste limita orizontului. În ultima vreme am evadat doar citind și trăind scenarii scrise de alții. Timpul trece în ritmuri nebănuite. Cât durează oare o cafea sorbită la gura știrilor de la ora opt? Cât ii valoreză savoare? Cât de mult doare paharul cu apă băut pe nerăsuflate în timpul știrilor de la ora unu? Care e valoarea timpului petrecut doar cu tine?

Continuă să citești Care e valoarea timpului care ne desparte?

Buchetul

Își alege o cămașa albă, din bumbac peste care își trage un sacou de in de culoarea nisipului ud. Emoțiile îi sunt cât casa și, ca să nu transpire, dă drumul la aerul condiționat la maximum. Apoi bea un pahar cu apă minerală și încă unul și, până să realizeze că nu-i întocmai strategia potrivită pentru canicula de afară, e deja ud leoarca. Își schimbă cămașa cu alta, tot albă, și apoi, ca să-si potolească setea, își face un ceai de sunătoare. Așa îl învățase ea mai demult, să bea lichide fierbinți când e cald afară, „să se răcorească prin comparație”. Îl făcea mereu să râdă cu expresiile ei inventate pe moment. Desigur, toate aveau și o explicatie științifica în spate, dar ea prefera metaforele din topor si asta făcea parte din șarmul ei. Ce-o mai iubise de mult! O iubise din primul moment când o văzuse și nu încetase să o iubească. Când se întâlnisera prima dată, ea statea așezată cuminte pe scaunul din fața lui, cu genunchii bine strânși, și cu fusta tip creion, în pătrățele, lipită de coapse. Citea. Părea ruptă complet de realitate, evadata într-o lume a ei, departe de compartimentul mizerabil și cu ochii lipiți de foile îngălbenite ale cărții din colecția secolul XX. o sorbise din ochi pe toată durata călătoriei până în București dar nu îndrăznise să-i adreseze nici un cuvânt. Abia în gara de nord, la coborârea din tren, îndrăznise. îi zâmbise politicos și o ajutase să coboare. El avea un nod în gat, ea avea degetele subțiri și reci și o alunita pe gât. Mai mult nu-și mai amintește.

Apoi o iubise fără premeditare, fără limite, fără rațiune, o iubise ore în sir în apartamentul mic de pe Lipscani, ascunși sub plapuma albastră, groasă, despuiati de oameni, de zgomotele străzii, de mirosul acru al paharelor cu vin uitate pe terasă. O iubise cât putea să iubească. Se întâlneau pe ascuns, se iubeau pe ascund, se sărutau pe ascuns, se ascultau pe ascuns. „Trăiau intens și unic un sentiment rotund”. Așa descria ea iubirea lor. Metaforic de plastic, autentic de ea.

O iubise ani în sir de atunci și încă o mai iubeste. Pe atunci ea avea o viață complicata, un soț pe care nu-l iubea și o slujbă care nu o pasiona. O rugase să fugă cu el în lume, cumpărase chiar și biletele de avion și i le pusese sub pernă iar ea, când se trezise și le văzuse îl sărutase așa cum numai ea știa să sărute, îi mulțumise și îl rugase să o ierte, dar nu putea pleca cu el, nu-și putea lăsa toată viața în spate, nu -și putea părăsi nici țara și nici prietenii iar pe soțul ei îl acceptase demult așa cum era.

O iubise și după ce se despartisera. O iubise de acolo, de departe, îi scrisese scrisori lungi în care îi povestea despre străduțele mici, în pantă, pe care se vorbeau limbi amestecate, îi povestise gustul bucatelor și ii descrisese aroma vinului. Ani în sir continuase să o iubească și încă o mai iubește. Într-un final revenise în țară și o cautase. Voia să o revadă!

El își termina ceaiul și își caută ceasul. Cravată nu-și pune, cu toate că cea mov cu pătrățele fine, de culoare gri, îi cam face cu ochiul. Dar nu s-ar asorta nicicum și s-ar simți încătușat, așa, cu ștreangul de gât pe căldura de afară. Șosetele le alege subțiri, cat să nu-i transpire tălpile și să-l bata la mers. Are de mers vreo doi kilometri pe jos și nu vrea să-l sâcâie nimic. Se parfumează discret, două puf-uri din Paco Rabane pe după urechi și-și trece degetele prin parul tuns perie. A început să cheleasca din vârful capului dar, dacă stă bine să se gândească, lipsa părului îi dă o oarecare prestanta. Iese pe ușă la zece fix, exact cum planificase. Are timp sa treacă prin piață, să cumpere un buchet de trandafiri galbeni, asa cum îi plac ei. Ce dacă nu se face să oferi flori de culoare galbena? Galbenul este culoarea ei preferata și știe că tare o să-i mai facă plăcere când o să-i vadă. Să-i sară în brațe și alta nu, acolo, de față cu toată lumea, așa, ridicată pe vârfuri cât să ajungă să-l cuprindă cu bratele de după gât și să -l sărute apăsat, lung și apăsat. Cât de puțin dar îndeajuns să-i provoace o tresărire involuntara, așa cum numai ea știe să provoace, iar el să-i sopteasca prin părul cu miros de alge și lavanda să se astampere un pic, să ajungă în apartamentul lor mic de pe Lipscani. Alege câțiva trandafiri galbeni cu coadă lungă de la o țigancă bătrână pe care o roagă să-i facă cel mai frumos buchet. Si-i face țigancă. Cel mai frumos buchet. Pe lângă trandafiri mai pune și câteva fire de flori mici și albe și apoi completează totul cu patru frunze subțiri, lunguiete. cand termină îmbracă florile într-o hârtie bej, cu imprimeu de ziar și i le întinde. El tresare, uitat printre amintiri. Azi este ziua Z, ziua în care se întâlnesc din nou. El cu EA. Ea, cea pe care a cunoscut-o acum cincisprezece ani într-un compartiment de tren, clasa a doua, in direcția București.

Ia buchetul, îi mulțumește țigancii și îi lasă zece lei bacșiș. Apoi o ia agale spre cimitirul de la marginea orașului.

Ghici

Sunt o masă mare, întinsă la marginea oceanului. Briza îmi ridică faldurile și sarea îmi încreteste gândurile. Fire fine de nisip îmi curg printre striuri și stârnesc șoaptele. De jur – împrejur e atâta forfota încât îmi vine să devin una cu valul, îngropand nisipul.

Și totuși tac. Cine sunt?

Îmi place teribil Meg Ryan !

Îmi place teribil Meg Ryan ! Dintotdeauna mi-a plăcut de ea. Mă atrage felul simplu în care este. E tare complicat să fii simplu.
Când eram tânără îmi doream sa fiu Meg. Îi copiam tunsoarea, culoarea hainelor și mersul. Din spate, dacă făceai abstracție de felul în care îmi erau croite hainele, din spate ziceai că-s Meg. Și din față, dacă mă priveai de la gât în sus, aduceam un pic cu Meg. Începeam să nu mai semăn cu Meg când mă decideam să mă îmbrac ca Meg.
„N-ai tu banii lui Meg, să-ți permiți toalete ei scumpe”, îmi spuneau prietenii și aveau dreptate. Apoi râdeau dându-și coate. N-aveam banii lui Meg. Tata era sudor și mama era casnică.
Până într-o zi, când au apărut site-urile on line si în Romania. La început nu înțelesesem ce reprezintă conceptul. Apoi citisem știrile. Tare ingenios!

Mă bucurasem așa de tare că voi putea, în sfârșit, să semăn cu Meg, că vărsasem cafeaua pe blugii pe care dădusem o groază de bani. Noroc că nu era fierbinte. Seara o văzusem pe Meg pe un canal de știri. Era îmbrăcată într-o rochie neagră, hoață dar simplă și poza în fața unor panouri publicitare. Sinceră să fiu, nu știu să vă zic la ce faceau reclamă panourile acelea pentru că pe mine mă fascina rochia lui Meg. Era atât de class și atât de fină încăt mă hotărâsem pe loc să caut ceva asemănător. La început nu mă dusese mintea și căutasem prin lucrurile mamei. Căutasem vreo 3 ore și nu găsisem nimic. Ezitasem doar o singură dată dar era o rochie verde, deja prea scurtă, și avea volane. Nu suportam volanele! De supărare deschisesem PC-ul și dădusem peste un site de vânzări on-line. „Ce toantă sunt” îmi spusesem și căutasem pe on line. O rugasem atunci pe mama să vină să decidem împreună. Mama era în bucătărie și tăia ceapă. Când auzise ce voiam, se făcuse că plouă. „N-avem noi bani de drăcii din astea !” îmi spusese ea și continuase să toace. Dar eu îmi doream atât de mult să semăn cu Meg încât o bătusem la cap până acceptase, doar să scape de gura mea. Îi arătasem cele șase pagini cu rochii și o pusesem să aleagă. Ei ii plăcea o rochie „Guess Jean” de fason mulat și decolteu pătrat. Nu era rău, trebuie să recunosc. Și nici scump. Asta remarcase și mama. „Din prima de Crăciun a lui tac’tu îți poți lua zece rochii”. Desigur, era un fel de a spune. Din prima lui taticu’ luam mereu o jumătate de porc. Să ne țină toată iarnă. Și chiar ne ținea. Eram o familie chibzuită din care eu făceam uneori excepție. Îmi doream atât de mult o rochie neagră, simplă, încat uneori o băteam la cap pe mama pana obtineam ce- doream. Atunci reușisem s-o conving pe mama să-l convingă pe tăticu să se uite și el pe site, la rochia aleasă de mama. Până la urmă tăticu cedase și se uitase. Stătuse în fata ecranului calculatorului mult timp și studiase toate caracteristicile rochiei, îmi ceruse poza cu Meg îmbrăcată în rochia ei neagră și comparase, mă pusese să mă învârt prin casă, să-și imagineze cum mi-ar sta și apoi spusese calm:”La rochia asta îți trebuie și niște pantofi mișto”. Mă bucurasem tare când îl auzisem, de fericită ce eram că puteam, în sfârșit, semăna cu Meg de tot, scăpasem din vedere faptul că singura mea pereche de încălțăminte mai de doamne ajută erau niște bascheți decolorați cărora începuseră să li se dezlipească și talpa. Îi sărisem de gât lui tăticu și îi promisesem că-mi voi alege cei mai frumoși și mai asortați pantofi cu putință. Tăticu îmi spusese că are încredere în gusturile mele, mă lăsase să aleg și el se dusese să-și termine cafeaua. Ca sa aleg cei mai frumoși pantofi asortați, cautasem pe site-ul online ” pantofi negri” și alesesem o pereche „Steve Madden”, cu toc lillie și talpă stabilă care costau doar 239 de lei. Sărisem în sus de bucurie când văzusem prețul, o chemasem iar pe mama din bucătărie, mama își ștersese iar mâinile murdare de ceapă de șorț, că nu terminase încă de tăiat ceapa, și venise să își dea cu părerea în privința pantofilor. Pentru că erau foarte bine prezentați și fotografiați din mai multe unghiuri, mama își putuse face rapid o părere clară și-mi spuse : „Ia-i!

Apoi dăduse se se ducă în bucătărie dar se oprise brusc. Îi venise o idee și se întoarse spre mine să mi-o spună : „La ținuta asta merge și un colier, să-ți umple puțin gâtul”. Mama se exprima cum putea, dar avea dreptate. Aveam un gât lung și subțire și, între gât și decolteul pătrat al rochiei, era prea mult loc. Căutasem pe site și găsisem un colier „Fossil” de 219 lei care îmi plăcea la nebunie și se potrivea perfect cu rochia și pantofii. Mama fusese de acord, colierul era fain, aveam gusturi bune. Apoi comandasem, 797 de lei in total. Coletul sosise repede. Îl deschisesem cu nerăbdare și, îmbrăcată în rochia neagră cu colierul la gât, defilasem mândră pe tocurile „lillie” prin fața lui tăticu care mă privea cu lacrimi în ochi și realiza că deveneam din ce în ce mai frumoasă, sau poate ținuta aceea îmi scotea frumusețea în evidență, nu putea să spună exact, cert era că aduceam perfect cu Meg și asta, pentru mai puțin de 999 lei. Un adevărat chilipir! Atunci se hotărâse să devină vegetarian. De banii rămași din porc mi-am cumpărat un palton și un bilet dus întors până la Paris, să o văd pe Meg.

Fata sac

Afară e un cer de un albastru ca-n povești și eu mă decid să mănânc o înghețată de vanilie pe care o savurez privind clădirile cu zece etaje din față.
Închid ochii, să-i simt gustul mai bine, și, deodată, îmi dau seama că primăvara bate la ușă și eu n-am mai scris de pe vremea când așteptam să ningă. A nins o sigură dată și atunci m-am bucurat atât de tare de prima zăpadă din an încât mi s-a dus pe apa Sâmbetei toată inspirația. Nu pot scrie când dau pe dinafară de fericire, momentele acelea de bucurie imensă sunt extreme de dificil de transpus în cuvinte. Așa sunt eu și-n ultima vreme am fost extrem de fericită. Înghețata începe să se topească și apoi începe să se prelingă printre degete. Înjur dar apoi mă bucur când găsesc un șervețel vechi, spălat odată cu geaca ușurică de primăvară pe care n-am mai purtat-o de anul trecut. Îmi șterg degetele dar rămân lipicioasă și asta reușește să-mi strice zenul, se duce naibii albastrul acela ca din povești și senzația de bine în care eram înfofolită dispare brusc și atunci, în acel moment pe care nici acum nu mi-l explic, atunci decid să scriu din amintiri.

Undeva, prin clasa a noua, aveam impresia că locuiesc într-un sac fabricat dintr-un materal în culori pale și țesătură ieftină pe care o cumpăram, la metru liniar, dintr-un magazin mic, situat pe strada principală a orașului, nu departe de biserică.

Pe vremea aceea, intram în magazin și cercetam cu atenție prețurile, apoi culorile și, într-un final, ajungeam la concluzia că tăietura de tip “sac” se potrivea cel mai bine cu mărunții pe care îi aveam îngrămădiți în buzunarul de la piept, adunați timp de o lună, dacă nu chiar două, cu ceva dificultăți. Apoi ceream timidă un metru de țesătură de calitatea a doua, cu niște flori mari care se decolarau la prima spălare iar vânzătoarea, în general în vârstă, acră și plictisită, mă privea aspru și tăia strâmb dintr-un cupon rămas de la vreo comandă ratată. Acasă tăiam materialul cu o foarfeca prost ascuțită decupându-l după un model dintr-o Burda veche de câțiva an și apoi îl coseam neingrijt cu un ac rugini.

În general îmi doream să semăn cu mulți dar rezultatul, de fiecare dată, era departe de adevăr. Adevărul era că mi se spunea “fata sac” și porecla mi se potrivea mănușă. Îmi plăceau pantalonii cu talie înaltă și curelele care strângeau mijlocul, adoram cămășile largi, cu guler barcă și îmi doream, de multă vreme, niște adidași de marcă.

Treaba cu adidașii se rezolvase prima, cu ajutorul unui unchi care avea un prieten al cărui văr plecase “dincolo” și –si cumpărase o pereche de adidași care nu-i mai veneau. Spre bucuria mea, mie îmi veneau perfect și, chit că nu erau chiar scoși din cutie, mă făceau să mă simt ca un sac încălțat în niște adidași la mâna a doua, ceea ce, în definitiv, nu era lucrul cel mai rău ce mi se putea întâmpla pe vremea aceea.

Accidentul

Trenul se oprește brusc, undeva între Comarnic și Câmpina. Domnul Irimia tresare și, încercând să vadă ce s-a întâmplat, dă cu capul de geamul murdar. Cade bolovan înapoi pe scaunul îmbrăcat în velur și începe să tremure. Nu-l doare locul unde a atins cu capul geamul, îl doare inima. „Cum să te doară inima doamne iartă-mă, inimă nu doare, îi tot spunea, Ana, nevastă-sa, pe vremea când nu era încă beteaga. Dar el simțea că ceva nu-i în regulă cu inima lui, îi bubuia uneori în piept așa de tare de-o auzea în timpan cum ciocanea neregulat. Fusese la doctor de mai multe ori dar nu-i găsisera nimic grav. O aritmie ereditara care nu omora pe nimeni dacă era tratată așa cum trebuia.

Mai mult de gura nevestei, Irimia o tratase așa cum îi spusese doctorul: o pastila mica, albă, în fiecare seară, înainte de culcare. O lăsa să se topeasca sub limbă în fiecare seară, după care adormea buștean și dormea neintors până a doua zi dimineața când suna ceasul. La cinci și jumătate sărea buimac din pat, își făcea o cafea la ibric și apoi pleca spre servici, fără să mănânce.

De mâncat, mânca în pauza de masă. Un sandwich cu brânză și ceapă roșie. În afară de cafeaua neagră pe care o bea în fiecare dimineață, Irimia nu făcea mari excese alimentare. Mai gusta din când în când o slana de casă care cerea vreo două pahare de palinca dar nu mai mult, doar atât cât să simtă că trăiește.

Și trăise domnul Irimia cu aritmia și cu pastila mică și albă multă vreme. „Prea multă vreme” își spunea din ce în ce mai des de când murise Ana. În ultima vreme îl cam înțeapa inima și, când i se făcea frică, frica lui de spații prea închise sau prea deschise, când i se face frică începea să-i bubuie și inima.

Pe culoar lumea se agită, nașul fuge de colo încolo, vorbește la telefon și pare îngrijorat. „O fi tras cineva semnalul de alarma ” își spune domnul Irimia și-și rezeama capul de geamul murdar. Sub roțile trenului se zbate o bucată roșie de cârpă. Ceva i-a scăpat de sub control. Ca să scape de tremur, închide ochii și respiră ventral. Departe, pe insula lui, e aproape singur. O pace binecuvântată îl învăluie. Adoarme și începe să sforăie.

Pe culoar, nasul aleargă de la un compartiment la altul, încercând să calmeze călătorii nemulțumiți. De data asta nu e din vina CFR-ului

O altă poveste

Am scos andiva din frigider. Am tăiat-o în bucăți fine. Am stors o lămâie. Am adăugat sare și ulei. Apoi mi -am adus aminte de el. De el aveam atunci nevoie. Așa îmi spunea mama. „Ție îți trebuie un suflet aproape. Nu mai ești tânără”.

Mama era pe moarte. Îmi era greu. Nu mă prevenise nimeni. Nici ea și nici ceilalți. A trebuit să aflu singură. Să strâng din dinți, să treacă. Să-mi înfig unghiile în carne. Să simt că încă sunt. Că pot trece dincolo. De ea. De el. De durerea care ne lega.

El… Mama îl pomenea des. „Este omul care îți trebuie”.

Nu o credeam. Nu voiam să o cred. Dădeam mereu vina pe circumstanțe. Dar ea insista. Nu mai eram tânără. Aveam nevoie de el.

Într-un final acceptasem.

Continuă să citești O altă poveste