Dialog – sf

– De ultima dată când ne-am văzut, mi-a mai crescut unul.

– Doar știi că au spus că pot apărea efecte secundare.

– Da, stiu, dar n-au dat prea multe detalii.

– Ei și tu! Tu crezi că ei le stiu pe toate? Ia adu-ți aminte de povestea aceea cu Zetaomega Popescu, femeia aceea cu un singur ochi. I-au aplicat tratamentul timp de trei săptămâni și, ce să vezi? S-a trezit femeia cu un al doilea ochi de toată frumusetea, drept în vârful capului.

– Acum, că zici, îmi aduc aminte, da. A făcut ceva vâlvă povestea asta. Și atunci au promis solemn că vor testa mai bine tratamentul.

– Eh, au zis și ei, să închidă gura târgului. Crezi că de efectele secundare le pasă lor? N-au ei interes să piardă timpul cu testele. Banii lumină, asta îi interesează.

– Da, dar măcar de-ar fi scris negru pe alb : atenție, efecte secundare posibile. Nu m-aș mai fi speriat atât de tare când au început să crească. Unul pe săptămână, îți jur că nu mai pot.

– Parcă au spus ei ceva de terapie adaptată la felul de a fi al fiecăruia. Probabil că asta este. Tratamentul se autoadaptează. Tu mereu ai fost un intovertit care despică firul în patru.Nu zic că e ceva rău, zic doar că poate s-a crezut necesar să-ți mai crească câteva creiere

Dialog

Își pune pălăria în cuier, își suflă nasul zgomotos, apoi începe:

– Ți-am spus doar, n-ai vrut să mă crezi când ți-am spus că o să-mi cadă cerul în cap. Mi-ai zis că aberez eu, ca de obicei. Ei uite c-a picat. Fix în creștetul capului a picat.

– Mai taci, măi omule, că tu mereu faci din țânțar armăsar. Tu și drobul tău de sare, m-ați înnebunit și alta nu. Mai lasă-mă-n pace cu nebuniile tale, trăiește prezentul și atât. Ce trebuie să se întâmple, oricum se va întâmpla.

– Omul strânge pumnul și dă una în masa. Se fac țăndări o farfuri și un castron.

– Mai lasă-mă-n pace cu discursurile astea motivaționale, femeie. Că mă bagi în mormânt cu ideile astea ale tale. Eu îți spun că mi-a căzut cerul în cap și tu, tu ce poți să-mi zici ? Să trăiesc prezentul? Dar îl trăiesc, femeie. Tu nu te uiți la mine că sufăr? Fix în creștetul capului m-a lovit. Dacă mă dădeam puțin la o parte, nu mult, doar câțiva centimetri, nu mai cădea peste mine. La asta servește suflatul și-n iaurt și drobul de sare. La asta servesc amândouă, daca vrei să știi. – Și acum ce vrei de la mine? Ia un paracetamol și o aspirină cu multa apă si bagă-te în pat. Și după, dacă încă îl mai simți, acolo, în creștetul capului, să stingi lumina și să respiri adânc. Că doar n-a murit nimeni dintr-o simplă răceală

Degetul

Am deschis sertarul și mi-am adus aminte.
Când ai plecat, aveai lacrimi în ochi. Îți venea să urli de durere, dar n-ai urlat.
Mă iubeai enorm, perfect, profund și imens. Așa îmi spuneai și, de fiecare dată când voiam să-ți răspund, îmi puneai degetul pe buze și-mi spuneai să tac. Era secretul nostru. Trăirea și sentimentele nimănui altcuiva. Erau ale noaste. Erau diminețile nostre târzii și cafelele noastte amare. Era tot ce puteam să fim și n-am fost. Apoi am luat degetul din sertar și l-am băgat în buzunar.

Fetiș

În definitiv, de ce nu. Orice poate fi. De sus, de foarte de sus. Oamenii purici. Dintotdeauna. Puțin peste. Hăul e imens. Închid ochii. Apari tu. E roșu zdravăn. Frisoane. Deschid ochii. Peste orașul de la poalele muntelui s-a așternut tristețea. Plâng. Cât e lumea de. Zi ce vrei tu. Umedă. Indiferent de cum. Lată. Lungă. Nu mai contează. Indiferent de ce. Nu există piedici. Realitatea ucide. Rationalul ucide. De ce, nu mai contează. Adevărul este că apune. Un roz mișto. Închid ochii și îl rețin.

A doua cameră 101

Bărbatul a bătut cu pumnul în blat de i-au sărit ochii receptionerului care, vădit deranjat, a căutat într-un caiet numele, prenumele și data, apoi a verificat atent, domnule, dar nu trebuie să vă enervați, i-a spus el bărbatului, trebuie să existe o explicație, uitați-vă și dumneavoastră, nu se potrivește, nu apăreti cu numele pe nicăieri dar bărbatul nu l-a ascultat, a scos pistolul, l-a împușcat și apoi a plecat furios, trântind ușa.
În tot acest timp, în camera o sută unu din orașul alăturat se lăsa noaptea.

Camera 101

Se îmbrăcase cu cea mai frumoasă rochie pe care o avea, verde crem cu dantelă fină la manșete și cu un guler tăiat cuminte în jurul gatului, își prinsese părul într-un coc și lăsase câteva picuri de apă amestecată cu petale de trandafiri să-i umezeasca gâtul. Când căzuse noaptea, se acoperise cu o pelerină neagră și se furișase până la poarta din spatele grădinii, apoi urcase treptele și, nerăbdătoare, bătuse la ușă. Bărbatul n-o recunoscuse, o privise doar mirat și închisese ușa în urma ei. Iar greșise secolul.

Am încălcat deja prima rezoluție

Îmi doream atât de mult să dispari încât am scris unu, ăsta e primul lucru pe care trebuie să-l fac anul ăsta, apoi am privit artificiile, am ciocnit un pahar și am început să-mi golesc mintea de ochii tăi, de zâmbetul tău, mi-am șters din memorie parfumul tău, dara aceea fină de tutun amestecat cu bere, am ucis sentimentele, unul câte unul, până când, spre dimineață, obosită, am început să cred că nu mai ești dar tu mi-ai pus un deget pe buze și m-ai rugat frumos să-mi pun o dorință. Te-am ascultat.

O ușă întredeschisă

Nu plânge. Șterge-ți lacrimile și deschide ușa. Încet de tot. Strecoară-te ușor, pe vârfuri, să nu te audă nimeni. Visează. Dacă vrei cu tot dinadinsul, poți. Dacă reușești să poți, ar fi păcat să nu încerci. Dacă poți să încerci, încearcă să nu privești în urmă. Dacă reușești să privești, privește în sus și evită norii. Dacă poți evita norii, învață să zbori. Dacă ajungi să zbori, întinde mâinile, ca niște aripi, și ține-ți respirația. Dacă reușești să nu mori, trage de tot ușa după tine.

Cel mai frumos băiat din clasă

Era cel mai frumos băiat din clasă.

De fapt și de drept nu era.

Doar mamele celorlalți copii erau de părere că era cel mai frumos băiat din clasă.

Eu eram de părere că se înșală.

Mi se părea un nesuferit cu nasul pe sus. Un copil de bani gata, crescut în puf de lebada.

Poate că nu chiar în puf de lebada, dar nici foarte departe.

Nici lui nu-i plăcea de mine și nu se putea abține să n-o știe toată clasa. Toată școala. Tot cartierul.

Eu locuiam în alt cartier, ăsta a fost norocul meu.

După ce se terminau orele puteam scăpa de el. De fapt aveam doar impresia că puteam scăpa de el. El era îndrăgostit de prietena mea cea mai bună. A trebuit să-mi găsesc altă prietenă.

Mult timp am fost singură.

Atunci l-am urât și mai tare,

Când am terminat școala, era încă cel mai frumos băiat din clasă.

În fine, așa erau de părere mamele celorlați copii din clasă.

Ieri l-am văzut în cartier la mine. Avea burtă, era chel și privea fără să vadă.

L-am salutat, dar nu mi-a răspuns.

Am zâmbit și am mers mai departe.

Un cuplu ciudat

Ea era mai mereu veselă, el era mai mereu trist. Ea avea gene lungi, lungi de tot, el avea niște ochi mari, albaștri și goi, ca niște butoaie în care ea, când el nu era foarte atent, și asta se întâmpla mai întotdeauna, ea se scufunda adânc, adânc de tot, până nu mai vedea norii și atunci lui îi curgea o lacrimă grea pe care ea o prindea între gene și o ținea strâns, strâns de tot, și n-o lăsa să picure pe asfaltul încins pe care el se întindea să privească, pentru totdeauna, cerul.