Panica

@ Gabriel Matula

Panica fină și neașteptată a despărțirilor, roșeața nespuselor, tăcerea rușinoasă a imposibilelor vorbe… Nebunia tăcută a pendulei agățate pe peretele din față, fix deasupra televizorului deja vechi. Nebunia secundelor disperate să treacă, zgomotul nabadios al ploii fine de dincolo de geamul dublu. Totul și multe alte lucruri fine, nenumărate multe și fine, volum constant, număr dependent de fineturi, toate și cel puțin  trec prin tine ca printr-o etamină de proastă calitate.

Încerci disperat să păstrezi măcar resturile bolovanoase, nu ți-e dat să ai nici măcar resturi, bolovanii se sparg în trecere. Particule din ce în ce mai fine, începi să tușești, îți spui că umezeala  ruginește de-a binelea, privești ploaia, încerci să-i numeri stropii. Nu ies la numar? Cad prea mulți. Prea fini. Prea deși. Undeva, departe, autostradă e plină ochi, dar timpul circulă cu încetinitorul. Te întrebi cât poate fi încetul de încet și nu reușești să-ți imaginezi mai nimic. Secundele trec mult prea repede…

Știrile se scurg în buclă, mereu aceleași, mereu aceași buclă, unii fură copiii altora, alții își dau doar cu părerea. Avioanele încă zboară, undeva ninge, altundeva plouă.

Panica fină a despărțirilor, un loc, un fapt, niște voci. Mâine se anunța ploaie și poimâine ceată. La Bugarach totul e sub control, de ieri se supraveghează toate trecerile, numărându-se una câte una.

Răspoimâine poate va ninge.  Sau poate că nu.

Și tot așa

Close-up of a fountain pen writing in a notebook

@ Aaron Burden

Granițele rup. Omoară. Dor. Răsfrâng. Distrug. Îngroapă. Dezgroapă. Pătrund. Înving.
Suntem ceea ce ne imaginăm că vrem să fim și uneori suntem fără să stim. Și, pentru că există dubii, există scrisul.
Scrisul este ca acel drum spre casă pe care ți-l marchezi cu firimituri de pâine. Asta în cazul în care vei dori vreodată și vei putea, sau poate numai vei dori sau poate numai vei putea dar nu vei dori, să te întorci.

Și tot așa.

O lăsasem baltă

@Pro Church Media

Îi făcuse o plăcere teribilă să mă ude din cap până în picioare. Nu văzusem oamenii lipiţi de ziduri. Sau poate îi văzusem dar nu-i băgasem în seama. Era prea de dimineaţă să bag în seama oameni lipiţi de ziduri. Ascultam în căşti şi tot restul nu mai conta. Când trecuse pe lângă mine mă împroşcase cu o apă rece, de o culoare indefinită. Un fel de maro-gri cu iz de astfalt ud. Blugii strâmţi luaţi „de pe sârmă”musteau a baltă şi eu lăsasem căştile baltă şi emisiunea continuase în căşti fără mine. Încercam să găsesesc drumul, banda aceea de astfalt cu dungă pe mijloc dar nu dădusem decât de un fel de „valuri-valuri”. Păreau reci şi oamenii se fereau de ele. Abia atunci remarcasem oamenii. Se târau pe lângă ziduri ţinându-se strâns de nişte umbrele în general negre. Aveau noroc, nu bătea vântul.

Continuă să citești O lăsasem baltă

Ninge fără mine

A brick bridge with barricades and fencing on each side of the sidewalk

@ Aaron Wilson

Era atât de rece clipa, mai ştii ?
Eu mâncam litere la o lumânare albă,
Şi, pentru că nu voiam să mă înec
(Era un miros prea aspru pentru atâta alb)
Cerusem voie să supravieţuiesc
Puţin, doar cât un bulgare aproape rotund
Aprope alb, aroape strâns
Strângeai atât de tare
Încât era să mor de-atât strâns
Şi tu continuai să strângi
Şi eu continuam să mor
Şi clipa aproape pleznise de atâta noi
Era atât de caldă clipa, mai ştii ?

Ninge fără mine, ceasurile trec
Există distanţe măsurate în fulgi
Şi vremuri lipsă.