Altfel

Ceasul sună la ora șapte fix, casc, mă dau jos din pat, dau drumul la filtru, mă spăl, trag o pereche de blugi pe mine. Apoi deschid fereastra, ies în balcon și privesc. Casele sunt altfel. Au acoperișuri de culoare mov, în formă de con. Străzile subt și ele altfel. Urcă dar nu coboară și, când ajungi să realizezi chestia asta, cade noaptea. Altfel sunt și felinarele, și oamenii și florile. În jurul lor se lasă o beznă deasă, de nepătruns. Altfel sunt bine. Umblă zvonul că n-am suferit.

Văd 5 minute în viitor

Cinci minute la dreapta, cum o cotești după ceasul deșteptător, în direcția indicată de săgeata acului, dacă mergi pe cărarea îngustă preț de zece lei și cinzeci de bani, vei zări peștera care străpunge muntele. Acolo va fi fost să dai peste tine, așezat pe stânga, cu fața la stâncă, acolo va fi fost să uiți, să speri, să mergi mai departe, acolo se vor fi întâmplat toate, începând din acel moment în care vei fi realizat că ai uitat să pui ceasul să sune și acum ești mult prea departe ca să mai poți face ceva.

Întrebare

Cubul e mic și mor de frică. Simt cum mă ia, oare e normal să mă ia? E cald, îmi curge transpirația pe spate și palmele îmi sunt ude. Îmi vine să o iau la fugă, să ies, să respir, zgomotul ăsta mă omoară cu zile, zilele astea mi-am jurat să merg pe jos. Dar distanțele sunt mari, pașii mei sunt prea mici, e normal să-mi vină să sfâșii pereții ăștia de metal cu unghiile? Abia după o jumătate de oră au anunțat în difuzoare. Traficul metroului se va relua în cel mai scurt timp. E normal doamnă doctor?

Număr

Azi am luat forfecuta și mi-am tăiat unghiile până la carne. Când mi-a dat sângele, am început să plâng. Nu, nu de durere plângeam. De cele mai multe ori plâng din nimic. Unii îi zic depresie, alții plictiseală. Eu nu-i zic nicicum și-mi șterg lacrimile cu mâneca. Dacă n-ar bate clopotele, nici n-aș știi că trăiesc. În fiecare dimineață bat. Mai demult îmi plăcea să le ascult cum sună cu ochii închiși. Azi îmi rod doar unghiile și apoi număr. Un deget, două degete, mereu lipsește câte unul.

O mică nebunie

Mia are ochii verzi dar i s-a ars un bec. Cică o urmărește mereu unul. Nu-s pe toate undele, înțelegeți ce spun? Habar nu am cine e omul din fața mea. A apărut de nicăieri și acum îmi povestește despre nu știu ce bunică. Am încercat să-l întrerup de câteva ori dar povestea e lungă și el pare scufundat de tot. După vreun kilometru se oprește. Cică m-a confundat cu altcineva. Accept. Apoi, la prima intersecție o iau la fugă. Și tot fug și fug și nici urmă de Mia. Mi-au spus că vor fi efecte secundare.

La etaj

Ai făcut nikel crom terasele, da? Mă bazez pe tine. Da, domnu’ Iancu, am pus lichid din acela cu miros de lăcrămioare. Și geamurile le-ai spălat, da? Da, domnu’ Iancu, să moară mana de nu dai cu capu’ din greșeală de curate ce sunt. Dar terasele le-ai făcut? Că-s cu vedere la vecinu ‘ cu piscină și copchil de 22 de ani care face chefuri în fiecare sâmbătă. Care piscină domn’ Iancu? Să moară mama de știu despre ce vorbești. Aia de la trei.

În acel moment am realizat că am încurcat etaju’.

Leagănul

Nu-mi mai amintesc de toți. Leganul ne ținea. Douăzeci și cinci, plus un câine. O corcitura frumoasă culeasa din containerul de gunoi. Alina sărea cel mai bine coarda, Ileana făcea roata perfect, Cristina cânta la chitară, Claudia nu știa să piardă, Vlad avea mereu noroi pe sub unghii, lui Mircea îi era frică de întuneric, pe Corina o strigau în casă la șapte, Victor era deja bădăran, Radu era îndrăgostit de Lumi, Laura era cea mai frumoasa fata.Apoi am crescut și-am început să uit.

240

Treizeci de ochi mă privesc curioși, opt acuzator, doar zece mă înțeleg, o sută de degete arată spre mine cu ură, așteaptă, tremură, cer, o sută altele m-ar strânge în brațe dacă ar putea, doar patruzeci sunt complet indiferente, astea mă dor cel mai tare, indiferența lor mă sfâșie, le dau dreptate tuturor, mi se rupe sufletul când mă gândesc, fac în fiecare zi fac tot ce pot, am unghiile roase și degetele roșii, până la sânge tot încerc. Și totuși, continui. De când mă știu, imaginația mea a născut doar monștri.

Prea puține degete

Nu-mi ajung niciodată degetele de la mâini ca sa îi număr. Uneori îi număr de două ori și tot nu-mi ies la socoteală. Mereu se trezește câte unul să se scurgă printre degete fără ca eu să îmi dau seama că s-a dus, să fi aprins măcar o lumânare pentru sufletul lui tânăr. Când dispare unul apare altul, și altul și eu continui să-i număr până la capătul degetelor, și tot nu ies, și atunci o iau de la început până când, într-un final, îi strâng pe toți într-un pumn și lovesc. Mama ei de viață.

Prin aprilie, undeva

Aveam căciula trasă pe ochi, de aceea nu l-am văzut imediat. Ningea în aprilie de două săptămâni și asta era deja ciudat. Ieșisem în curte să nu fac nimic, asta a fost prima coincidență. Nici el nu dădea semne. Într-un final, l-am observat. Era ascuns în peisaj, printre zambile. Era verde și ieșea, din când în când, dintr-o cochilie ciudată. Se uita la mine curios, mă uitam la el insistent, ce dracu să ne spunem? Mi-am fumat țigara până la capăt și am intrat în casă. Nu, nu era melc.