La indigo

uniform

Literatura ca utopie

Sunt trasă la indigo identic și infinit. Mă amestec cu norii și mă amăgesc cu gustul.  Trec uniform apăsat pe lângă ziduri groase sufocate de iedera și continui să  număr : am fost odată, ca niciodată, doi, trei, patru… Mă sufoc la rândul meu și o iau de la capăt. Sunt trasă la indigo identic și infinit și nu știu când să mă opresc. cinici, șase, șapte culori identice, un infinit.

Tema zilei : uniform

Vezi articolul original

O mică amnistie se poate ?

Flash24 – ”Amnistie”

Literatura ca utopie

Sunt coruptă de tine până la măduva spinării și, înapoi, nu mai pot. Mă strivesc fapte neinfaptuite, mă mustră conștiințe îngropate, mă plâng regretele tardive, mă îngroapă povara amăgirilor și mă disecă neputința adevărului cu mâna pe inimă. Unde începi tu și unde mă termin eu ? Există  ne-pedeapsă la non-faptă ? Cât durează o lacrimă și cât, tot restul, poate fi tăcere ? Cât de dureros poate exista utopia desprinderii de tine ca și cum n-aș fi fost vreodată să fiu ? Se poate ierta hăul creat între mine și eu, cea coruptă de tine până la măduva spinării și, înapoi, nu mai pot?

Flash24 – ”Amnistie”

Vezi articolul original

Hazardul va decide

Tema săptămânii : „Hazard”

Literatura ca utopie

Aș putea reveni într-o secundă sau într-un secol. Sau, în condițiile în care nu știu să apreciez cu exactitudine lungimea clipei, și, pentru că există o mulțime infinită de parametri pe care incă nu știu să îi identific cu certitudine, aș putea reveni într-un minut, într-o viață ulterioară sau aș putea să nu mai revin niciodată.

Nu știu dacă ne vom întâlni într-un vagon părăsit sau ne vom imagina la infinit într-o secvență deformată de imaginația nopților fierbinți. Un șir monoton de veri ne va hrăni cu amintiri călcate în picioare de greutatea secundelor care ne despart și timpul, acest animal ciudat fără repere și fără sens, timpul ne va amesteca perspectivele și ne va pierde în două spații paralele situate la ani lumina distanță. Eu voi deveni ilustra necunoscută numărul 1 iar tu probabil vei rămane în umbra acelei secunde gurmande care odată ne-a unit și apoi a murit.

Între timp…

Vezi articolul original 23 de cuvinte mai mult

O stare

Auzi literele

Cum dor

Ușor

Și plâng

Prelung?

Rătăcirea lor

E doar o stare

De amanare

În definitiv, ceea ce durează

Și contează

Sunt pașii aceia mulți

Cercurile acelea care se intersectează

Și învață, la fiecare intersecție,

O nouă direcție.

N-am mai fost

person with hand above water

@ Mishal Ibrahim

N-am mai fost fără să îmi dau seama. La început am crezut că uitasem unde mă pusesem dar, odată cu trecerea zilei, conștientizasem pe de-a întregul pierderea. M-am căutat bine, bine de tot, prin toate ungherele și pe la toate intersecțiile dintre lumea mea și lumea altora. Nici acolo nu eram. Dispărusem fără urmă într-o toamnă aproape perfectă. Nici măcar frunzele nu-și mai aminteau de mine. În urma mea rămăsese doar un link pe care îl plătisem odată și de aceea, merita să rămână. În rest, a fost o zi ca toate zilele și încă mă mai  caut. Dacă până diseară nu mă găsesc, promit să fac reclamație.

N-o să te simtă

Flash 24 „Cafea la nisip”

Literatura ca utopie

Vino să-mi deschizi orizontul
Cu palmele spumă
Și ochii nor plângând a gol
Și mâinile tale teacă
Căutând sub apă
Ziua aceea pierdută sub nisipul fierbinte
Ce-mi spuneai tu râzând
„N-o să te simtă”
Și eu simțeam că tu minți fără să vrei
Și te credeam
Și amestecam
Nisipul cu privirea
Marea cu nemurirea
Și mințeam la rândul meu murind câte puțin
La fiecare spumă și-ți spuneam
“Vino să-mi fierbi sufletul în clocot
Sub pietrișul scoică
Doză fină
De cofeină
Amestec ciudat
De tine zâmbind savuros
Și acel ibric așezat frumos
Peste buric”
Îmi spuneai atunci
Că n-o să mă doară
Că atingerea apei e doar o clipă
Scufundată într-o călimară
Și tot restul timpului
Lăsat afară
Și eu sorbeam adânc
Cafeaua la buric
Amestecată doar un pic
Cu puțină frișcă și cu mult din tine
Până ce cădea noapte
Peste mâinile tale teacă
Căutând sub apă
Ziua aceea pierdută…

Vezi articolul original 21 de cuvinte mai mult

Intersecții

„Îmi promit”

Literatura ca utopie

Știi? Nu erai! Îmi promit să nu te mai caut printre puncte și spații și nici să  nu mai încerc să mă ascund în spatele șoaptelor completând fraze începute prin cafenele uitate de lume. Știi? Îmi plăcea sa îți privesc mirarea din spatele zâmbetului abia schițat… Erai tu în contact cu cafeaua fierbinte, neagră și atunci trăiai clipa ca și cum ai fi trăit-o ca pe ultima clipă : clipa noastră, cei de pe urmă bețivi ai unui secol îngropat în uitatre. Știi? Îmi promit să nu uit clipa, să nu o descriu, să nu molipsesc pe nimeni cu intensitatea privirii verzi care, îmi spuneai tu, te străpunge, că te făcea să nu mai fi tu, căci tu, îmi repetai la nesfârșit, tu îți ești un necunoscut întâlnit din întâmplare într-un colț neprevăzut de viață. Nu era să  fie vreodată intersecție între tine și tine dar cineva calculasr…

Vezi articolul original 87 de cuvinte mai mult