Amestec

Literatura ca utopie

Te sorb printre cuvinte și adaug puțin lapte. Mă întrebi ce vreau și-ți răspund amestecând sentimente cu o linguriță mică. Adaug puțin zahăr și gust. Gustul meu pe degetele tale. Îmi place să știu că sunt atâta vreme cât exista posibilitatea degetelor. Sorb și râd. Viața are un gust amar și refuz să  cred că -i din vina cafelei. Sunt pe punctul de a dispărea și te rog să nu dispar. Mă agăț de linguriță și fac cercuri mici și dese. Amețesc la un moment dat dar îmi trece. Îmi aduc aminte de un anume cuvânt și rad. Nu orice deget produce orgasm. Sorb și analizez situații la rece. Nu-mi vine să plâng și -mi pare bine. Dau vina pe cafea, te sorb printre cuvinte și adaug puțin zahar. În definitiv orice metaforă e bună în astfel de situații.

Flash 24 „Cafea cu lapte” by @abisurile

Vezi articolul original

Un milimetru

assorted tape measures

@ patricia serna

Am învățat să-ți recunosc toate spațiile. Tot albul acela absolut pe care îl așterni între două anotimpuri inventate. Ningi alb peste zile gri și nimic nu se schimbă perioade lungi de timp. Distanța este un timp relativ între două puncte aleatoare și eu mă nimeresc să fiu mereu decalata de 1 milimetru. Tu numești asta nebunie, eu nu îndrăznesc nici acum să îi dau un nume. Ceea ce contează este că există și mă definește intrisec. Oriunde aș fi și oriunde aș încerca să dispar, milimetrul acela există și salvează.

Asta sunt, mereu la o distanță infinită între mine și tot restul.

O nenorocită de situație

black metal train railways

@ Catarina Carvalho

Gara mirosea a acru și peronul 14 se dezintegra văzând cu ochii. Undeva, între două șine, un șobolan gri și bătrân traversa molcom printre pietre sfărâmate de timp. Langă mine o „pisi” vopsită în bej urla ca din gură de șarpe la vederea lui. Un puști de 8 ani, agățat cu forța de mânerul de piele al valizei scumpe, se bucura profund și sincer copilăresc la vederea șobolanului iar eu, undeva la mijlocul distanței, mușcam dintr-un hamburger ieftin cumpărat în ultimul moment.

Continuă să citești O nenorocită de situație

Verde

Literatura ca utopie

Într-un singur cuvânt sunt verde. Dau în frunză și simt flori. Lumea mea este un amestec ciudat în nuanțe imposibil de definit. Dimineți gri pictează pe pereți mov sentimente în devenire. Imaginez și casc. Nu se va petrece nimic roz și, pentru că știu adevărul implicit, îmi fac o cafea neagră și încep o zi la fel de bej ca toate altele. Intre mine și lume, stropi indeciși își cauta calea. Calea lor mai lasă loc imaginației, a mea așteaptă, ca în fiecare dimineață, la semafoare. Verdele durează atât de puțin încât mă molipsesc pe zi ce trece. Devine obsesie și, obosită de atâtea semafoare, recunosc.Într-un singur cuvânt sunt verde. Dau în frunză și simt flori…

flash 24 „Culoarea din noi” by Abisurile.com 

Vezi articolul original

Râd amar și nori grei se descărcă gri

woman back flipping in the garden

@ Ashley Bean

Citesc, dar râd amar și nori grei se descărcă gri într-un mix ciudat de viață amestecată cu iluzii. În definitiv, suntem ceea ce ne imaginăm și, ca să evadăm, ne imaginăm multe. Uităm de granițe, uităm de logică, uităm de toate. Inventăm situații lamentabile și apoi ne plângem de milă. Craii de pe Facebook ne devin bucățele de realitate și realitatea aceasta amestecată ne ucide cu zile. Totul acesta fabricat de minți în căutarea fericirii absolute începe să pută. Și pute și tot pute până la un punct în care diferența dintre ce este și ce ar fi putut să fie devine parte dintr-un cotidian tumultuos. Dispar granițele dintre lumi și virtualul devine prelungire. Citesc despre prelungiri diverse și variate. Oameni, odată reali, au devenit proiecții și fantasmele au pus stăpânire peste capacitatea lor de a discerne linia aceea fină călcată în picioare.

Bătătoresc apăsat și strigă „răzbunare”. Realul dezamăgește monoton de des și totul pare posibil dincolo de graniță. Dincolo de graniță sunt însă ei, voi, în prelungirea lor. Nu există crai perfect și nici situație perfect reproductibila într-o lume reală. Creierul creează și imaginează lumi și sentimentele apar din inerție. Poate fi leac, dar nu poate fi viață. Imaginarul crează monștri în prelungirea a ceea ce ar trebui să fie și, în realitate, nu este.

Nu, nu sunteți nimfomane, sunteți doar reale. Nu mai căutați acolo unde nu aveți nimic de găsit. Nu încercați să reproduceți imposibilul în prelungirea voastră. Veți fi crunt dezamăgite și frustrarea va crea din voi monștri. Nu va lăsați amăgite de capacitatea creierului de a inventa personaje și situații perfect compatibile cu voi! Ceea ce credeți că sunt alții este doar o proiecție a voastră! Vă simt frustrarea și mă doare odată cu voi. Părăsiți himera și redeveniți voi, perfect imperfectele. Veți avea măcar șansa de a fi cu adevărat.

Articolul integral aici

Text inspirat de această poveste

Iubea virtual și zgomotos

brown and black train rails

@ Paul Jarvis

Un tren oarecare într-o direcție prestabilită. Uit niște resturi pe o măsuță strâmbă și îmi pare rău. E prea târziu să mai declar cu mâna pe inimă “niciodată”. Mă așez pe un scaun la întâmplare și aștept o gară mică, lăsată în paragină, într-un oraș de la poalele unui deal. Sau poate ale unui munte. Niciodată nu am știut să recunosc limita. Nașul, un tip trecut de 60 de ani, dă like-uri zgomotoase pe Facebook. Sunetul e dat la maxim. Imi spun că poate nașul nu mai aude. În definitiv nu-i obligatoriu să audă. Important e să vadă. Și să nu se enerveze. Îl aud cum iubește de zgomotos și mă mir că s-a molipsit și el de nebunia asta virtuală. Nu mai vede bine și potrivește telefonul la distanța idelă, undeva la capătul brațului, nu departe de gară. Un naș într-o poziție ciudată nu îmi mai inspiră respect. Îmi vine să îi spun că biletul, acea hârtie imprimantă, era fals. Imaginez un scenariu de fraudă virtuală și râd. Râd virtual și-l privesc în continure pe naș. Citește texte albe pe fond negru și râde la randul lui. Nu râdem din același motiv dar impresia generală este că râsul molipsește. Ca să nu molipeseasca, trei călători poartă niște măști albe agățate de urechi. Mă întreb dacă le e frică sau dacă le e teamă. Nu le curge nici nasul, nici ochii și nici nu strănută. Decid că le e frică și îi declar egoiști. Epidemia declarată de gripă a produs primii monștri. Revin la naș. Îi bâzâie talkie-walkie-ul dar îl ignoră cu desăvarșire. Un alt zgomot în neant nu mai contează.  Textul de pe Facebook are substanță și ar fi păcat să o rateze.  Râde, convis că a prins poata. Nu sunt convinsă că am fi perceput la fel. Diferența de generație obligă …

Aștept gara și număr pomii. Nu sunt perfecți alinitiati și par impari. Nimic surprinzător… Un tip își aprinde o țigară la intrarea în gară. Nu există detectoare de fum si nu se produce nimic senzațional. Undeva, într-un apartament de două camere, semi-decomandat cu vedere la peronul 7, Ilie și Ionela decid să divorțeze. Țipetele lor sunt înghițite de intrarea trenului în gară dar nașul continuă să iubească virtual și zgomotos. Cobor la prima și iau un taxi.