Abisuri

De-ar fi avut bagheta magică, ar fi transformat tot jegul ăla într-un colț de rai. Tot mirosul de îmbâcsit, tot noroiul care nu apuca să se usuce, toate bălțile, toate broaștele, toate resturile aruncate la câini, toți șobolanii, pe toate le-ar fi transformat dacă ar fi avut bagheta magică. S-a rugat mult s-o aibă, în fiecare zi privea cerul și-i spunea : iar nu ți-ai făcut temele, dar cerul tăcea și ea continua să spere, ani în șir a sperat, până într-o zi când au asfaltat strada dar atunci a fost prea târziu.

Era o dimineață rece de toamnă, când mi-a venit ideea. Mi-am făcut o cafea și mi-am comandat un bilet de avion dus-întors. Loc la geam, clasa economic, bagaj de cabină, meniu normal. Am chemat un taxi, am lăsat bacșiș, am trecut repede controlul de frontieră, am plecat cu treizeci de minute întârziere, în avion am cerut un pahar cu vin alb, a fost un zbor lin, fără turbulente, am aterizat fără probleme, am luat un uber, am ajuns la destinație, am luat Nobelul și am plecat. N-a fost o idee rea.

Oamenii se întreabă de ce. E simplu. Eu, între două șine paralele. Tu. Parfumul tău. Pofta ta de viață. Ochii tăi verzi mă însoțesc prin metro-uri aglomerate, vocea ta gravă îmi șoptește cuvinte obscene, degetele tale fine îmi provoacă fiori, uneori mi se întâmplă chiar să țip de plăcere între două stații și atunci, zeci de ochi mă privesc, dar eu am învățat să îi ignor, pe ei cu zâmbetele lor înțelegătoare, da, știu, nu sunt nici primul nici ultimul dar trebuie să înțelegi, nu se mai putea altfel, obsesia naibii.

Îi spun să se ducă la dracu’ cu toate prostiile din capul ei. Nu te mai suport, pricepi? Plânge. Toată aiureala asta cu psihologul tău mă obosește. De ce nu-ți dă naibii niște pastile, să terminăm odată pentru totdeauna. O să-i ceri, zici. Prea târziu, zic. Mă car, auzi? Nu aude. Trântesc ușa după mine, mă opresc la primul hotel. Camera pute, îmi aprind o țigară. Dau drumul la televizor. O femeie s-a aruncat de la etajul zece. Încep să plâng. Tremur. Urlu. Cineva bate în perete. În calorifer. În zadar. Nu-mi pasă.

Radu. Radu Botezan, relativ frumos, relativ deștept. M-am născut în anul 1963. Frumos foc, dar nu foarte deștept. La trezeci de ani am întâlnit-o pe Dina. Dina, cea deșteaptă. Săracă, urâtă, dar deșteaptă foc. Îndrăgostită lulea de mine. Ca s-o sărut, trebuia să închid ochii. Ca s-o dezbrac, trebuia să închid ochii. Ca să i-o trag, trebuia să mă îmbăt. Au trecut anii dar ea nu m-a uitat. Din când în când mă sună și-mi povestește despre el. Radu. Radu Botezan, relativ frumos și relativ deștept.

Flori, fete sau băieți, melodii sau cântăreți. Habar n-am. Hmm. Să zicem flori. Dar dacă mă înșel? Suflu într-o păpădie și strănut. Iar m-am înșelat. Mă gândesc unde am greșit. Privesc cerul. Un băiat drăguț trece pe deasupra mea. Fâlfâit de aripi, mă înroșesc, calc strâmb, îmi sucesc glezna, ajung acasă, gheață nema, șlagărele anilor 80, asta da înjurătura, îmi torn un whisky dau drumul la TV, ce fată drăguță, îmi spun, poate că ar fi trebuit să aleg fete, n-am avut niciodată habar cum stă treaba cu jocul ăsta.

Balul bobocilor, Andrieș. N-am câștigat. La ieșire, mi-ai întins un buchet de lalele roșii și mi-ai spus că trebuia să câștig. În camera de cămin am pus buchetul în apă și am dat drumul la casetofon. Un Grunding luat pe sub mâna. Pe muzica dată la maximum, am închis ochii și am dansat. „Cântec, râs și durere, melodia iubirii „. Nu existau telefoane mobile pe vremea aceea, ai aruncat cu o piatră în geam. N-am auzit-o. N-ai mai îndrăznit niciodată. Acum e prea târziu să înțelegi. Să-mi fie țărâna ușoară.

De ceva vreme, mă trezesc năuc. Ca să scap de traspiratie, fac un duș. Mă șterg, trag niște pantaloni pe mine, deschid larg ferestrele și inspir. Expir. Afara miroase a asfalt încins. Închid ferestrele și trag draperia. Până să fie gata cafeaua, se face ora zece. La zece și cinci sună telefonul. Un telefon portocaliu, cu disc. Când răspund, ton de ocupat. Închid. La și un sfert, se ia apa caldă. La și jumătate începe Revoluția. Până să se termine, adorm. A doua zi, mă trezesc năuc. Și asta de ceva vreme.

Bunica spăla întotdeauna podeaua roșie, din bucătărie, cu petrol amestecat cu apă. Timp de o săptămână, mirosea strașnic în casă. Dispăreau gândacii mari, negrii, și toate mirosurile. Tot cu petrol, dispăreau și păduchii. Larvele.Mult timp după ce a murit bunica, m-am întrebat de ce nimeni nu a inventat un produs de spălat podele cu miros de petrol. Acum, preț de patruzeci de ani și ceva mai încolo, m-am lămurit. Păduchii au invadat vestul și nimeni nu-și mai amintește de bunica.