Care e valoarea timpului petrecut doar cu tine?

Dimineața mă trezesc cu dorința de a supraviețui acestui timp neghiob, acestor vremuri sumbre pe care nimeni nu le-a bănuit, nimeni nu le-a programat, nimeni nu știe cât și până când vor dura. Cert este că timpul și-a schimbat valoarea. În fiecare dimineață ascult știrile și sorb. Închid ochii si-mi închipui. Sunt sigură că, între două capitole, doua ouă ochiuri prăjite și doua episoade din Grey Anatomy, voi supraviețui. Intre doua secunde cafeaua dă în foc, ouăle se ard și episodul se întinde la nesfârșit. Cât poate ține o secundă? O secundă poate ține cât un sfert de secol? Acum un sfert de secol, sau poate chiar mai mult, am trăit explozii si Revoluția, și chiar și timpurile de dinaintea Revoluțiilor. Acum, o secundă cât un sfert de secol mai târziu, trăiesc experiența virusului care ne-a împânzit toata viața. Care e valoarea timpului care ne desparte?

Metafora buzz-ului

Azi e timpul unei mici parcele dreptunghiulare în care decid să sădesc ridichi. Un mic strat săpat pe langă gardul dinspre vecinul din susul străzii. În fiecare dimineată o femeie într-un halat roz plimbă un cărucior vechi în care plânge un copil. Privesc pe geam femeia în halat roz și încerc să aflu valoarea exactă a secundei care ne desparte.

De patru săptămâni stau acasă și măsor timpul. Port pe mâna stângă  un smartwatch care îmi numără pașii, îmi măsoară temperatura și bătăile inimii, îmi dă ritmul potrivit la momentul potrivit.

În ultima vreme am dansat doar în gând, am sperat doar în gând, am trecut doar în vis peste limita orizontului. În ultima vreme am evadat doar citind și trăind scenarii scrise de alții. Timpul trece în ritmuri nebănuite. Cât durează oare o cafea sorbită la gura știrilor de la ora opt? Cât ii valoreză savoare? Cât de mult…

Vezi articolul original 487 de cuvinte mai mult

Există o mână de pietre pentru fiecare zodie

Prima dată când o văzusem, hotărâsem să-i spun Oana. Bătea spre cinzeci de ani, era tunsă scurt, avea părul șaten, doar câteva fire albe pe la tâmplă și purta la gât un colier din ochi de tigru.

Mă oprisem lângă ea și o întrebasem dacă totul era în regulă. Nu părea să fie. Alunecase din greșeală pe o fâșie de gheață ascunsă sub un strat fin de zăpadă și căzuse. Atinsese colierul de la gât și așteptase câteva secunde cu ochii închiși.

Pietrele, de un maro-auriu, galben-auriu, cu dungi sidefate și sclipiri, păreau să aibă o putere ascunsă asupra femeii. Nu se lovise tare, se sprijinise în coate când căzuse. Când mă auzise, tresărise. Peronul era pustiu și trenul avea o întârziere anunțată de treizeci de minute. Din punctul ei de vedere, eu apărusem de nicăieri. În realitate, eu eram acolo de cinci minute și rezemam un stâlp. Nu avea cum să mă vadă, era prea scufundată într-ale ei. O remarcasem de la început : ca să nu înghețe de tot, își freca, din când în când, genunchii cu palmele și, când credea că nu o vede nimeni, atingea colierul de la gât și apoi încerca o mini genoflexiune ciudată care, de la distanța de la care o priveam, părea o scălămbăială caraghioasă. Colierul părea să fie un secret bine ascuns între ea și lumea exterioară. Atingerea pietrelor în dădea forța necesară. Până să cadă, aș fi zis că e o adolescentă fugită de acasă. Când o privisem de aproape realizasem însă că mă înșelasem. Oana era mult mai bătrână. Avea un fular lung, maro, aruncat în jurul gâtului și umblă cu geaca gri descheiată. Nu purta căciulă și nici mănuși și era încălțată în niște botine cu talpă groasă, militărești.

Se ridicase, se scuturase de zăpadă, apoi își frecase din nou mâinile de genunchi. Poate o dureau. Poate că nu vroia să se știe că a căzut. Sau poate o făcuse din obișnuință, să nu înghețe. O întrebasem dacă era bine și ea răspunsese că da, era bine. Apoi atinsese din nou colierul din jurul gâtului. Pietrele îi dădeau forța necesară și o apărau de rele. Așa îmi spusese. Nu înțelesesem ce dorea să spună. Nu mai întâlnisem, până atunci, pe nimeni atât de atașat de niște pietre.

Metafora buzz-ului

25 ianuarie – Oana

Prima dată când o văzusem, hotărâsem să-i spun Oana. Bătea spre cinzeci de ani, era tunsă scurt, avea părul șaten, doar câteva fire albe pe la tâmplă și purta la gât un colier din ochi de tigru.

Sursa foto : StoneMania

Mă oprisem lângă ea și o întrebasem dacă totul era în regulă. Nu părea să fie. Alunecase din greșeală pe o fâșie de gheață ascunsă sub un strat fin de zăpadă și căzuse. Atinsese colierul de la gât și așteptase câteva secunde cu ochii închiși.

Pietrele, de un maro-auriu, galben-auriu, cu dungi sidefate și sclipiri, păreau să aibă o putere ascunsă asupra femeii.  Nu se lovise tare, se sprijinise în coate când căzuse. Când mă auzise, tresărise. Peronul era pustiu și trenul avea o întârziere anunțată de treizeci de minute. Din punctul ei de vedere, eu apărusem de nicăieri. În realitate, eu eram acolo de…

Vezi articolul original 1.555 de cuvinte mai mult

Chiar atât de bătrâni nu suntem

Știe Paul cum să-mi capteze atenția. Afară e frig, aproape că am înghețat pe scaunul așezat în fața gardului, e martie, a și nins un pic la începutul săptămânii, a bătut și vântul, noroc că s-a mai încălzit un pic, cât să poți ieși la gard cu vecinul, dar tot e frig, ideea cu marea îmi surande, îi zic „băi, eu n-am mai fost la mare de treizeci de ani, atunci eram tânăr, nu aveam bani dar aveam vise, compensam practic totul prin vise până și lipsa condițiilor decente de cazare o compensam, dormeam în cort, pe vremea aceea nu mă dureau încă șalele, poate de acolo mi se trage, sau cine poate știi, oricum ar fi, compensam la maximum totul prin vise, starea deplorabilă a trenurilor o compensam cel mai bine, tu știi că pe atunci intram pe geam în compartiment, odată era chiar să rămân blocat în geamul compartimentului 12 din acceleratul Mangalia-București, băi ce vremuri, în pofida condițiilor a fost chiar fain la 2 Mai atunci, era încă un sat la malul mării, oamenii veneau acolo pentru că era ieftin și pentru că erau plaje pentru nudiști, or mai fi plaje de nudiști azi?”

Metafora buzz-ului

O duminică ca oricare alta, iarbă aproape verde, câteva buruieni apărute peste noapte, câteva narcise și, ascuns în spatele unui măr, Paul.

Paul este vecinul meu. Avem un gard comun și o viță de vie comună și un fel asemănător de a vedea viața. Când ne întâlnim, la gard, avem atâtea de povestit încât ne apucă mereu noaptea. Ultima dată ne-a prins noaptea discutând despre litoralul românesc.

Paul merge în fiecare an la mare, îi place acolo, că are de unde să aleagă, îmi spune de fiecare dată „băi, tu habar nu ai ce fain e la mare, în Romania, acolo soarele strălucește aproximativ 2.500 de ore pe an, litoralul românesc se întinde pe 245 de kilometri, ai peste 250 000 de locuri de cazare litoral în 12 stațiuni plus 2 Mai și Vama Veche, plajele au nisipul fin, nu pietre ca-n Franța sau ca în Italia, poți încă să-ți…

Vezi articolul original 1.322 de cuvinte mai mult

Un scriitor celebru, tradus în patruzeci de limbi

Ca orice lucru care se respectă, primul vis cu adevărat important pentru mine a început cu totul și cu totul neașteptat. Avem zece ani, stăteam așezată la masa din bucătăria mică și habar nu aveam că îmi doream să văd lumea. Sorbeam plictisită din ceaiul făcut de bunicul, același fel de ceai în fiecare dimineață, aceeași cană, puțin ciobită, aceeași rutină nenorocită, aceeasi uniformă călcată de cu seara de mama, toate acestea și multe altele, când mi-au picat ochii pe calendarul de deasupra mesei și am văzut ca luna iulie avea treizeci și una de zile și o plajă sălbatică de nisip negru care se întindea de la baza unor stânci portocalii până în mare.

Atunci, în acel moment precis, cu ochii lipiți de coala de calendar a lunii iulie, acel calendar primit cadou de mama, acea lună iulie a acelui an oarecare, atunci am început cu adevărat să visez.

Au urmat ani frumoși în care mi-am dorit, pe rând, să fiu om mare, să nu mai primesc cadouri doar cărți, să îmi dea voie mama să îmi țin ziua cu prietenii, în grădină, să termin clasa a cincea, să ajung la olimpiada de limba și literatura română, să înțeleg chimia, să înțeleg istoria, să iau examenul de treapta întâi, să intru la liceu, să am și eu un prieten ca toată lumea, să iau treapta a doua, să nu se mai îndrăgostească de mine toți ratații, să mă îndrăgostesc cu adevărat, să nu se mai ia curentul, să nu se mai ia gazul, să nu mai curgă cazanul în baie, să nu mai spăl vasele cu apă rece, să fiu liberă, să pot ajunge și eu acasă după zece seara, să dansez toată noaptea, să nu mai fie frig, să văd Parisul, să intru la facultate, să scap de cicălelile bunicului, să pricep desenul tehnic, să nu pic examene, să merg la teatru, să nu mai am gândaci în camera de cămin, să nu se mai plimbe șobolanii prin baie, să fiu liberă, să fim liberi, să nu mai fie frig, să pice comunismul,

Metafora buzz-ului

Motto : „ai grijă ce-ți dorești că s-ar putea să ți se întâmple” –  zic asta din proprie experiență pentru că mie s-a întâmplat deja. Dar, mai întâi de toate, puțină teorie.

Dicționar de arhitectură a viitorului

VIITÓR, -OÁRE, (I) viitori, -oare, adj., (II 1s. n., (II 2) viitoruri, s. n. I. Adj. Care va veni, care va fi, va exista, va apărea după momentul de față; proiectat într-o perioadă care va veni. (dex online)

Visul  – este acea parte din viitor pe care ne-o imaginăm că va putea exista odată în prezent. Este casa pe care am văzut-o într-o fotografie și ne-a plăcut, ne-a plăcut atât de tare încât am visat la ea o noapte întreagă, pe care apoi am povestit-o a doua zi prietenilor, vecinilor, despre care am scris pe blog, casa în care am vrea să trăim, casa…

Vezi articolul original 1.513 cuvinte mai mult

Raftul cu amintiri

O priveam în fiecare dimineață de duminică pe mama cum își bea cafeaua. Stătea așezată la masa de lemn din bucătărie și sorbea din cana ei preferată. Mirosea frumos, a boabe proaspăt râșnite. Pe vremea aceea cafeaua era marfă rară, să dădea pe sub mână, contra unui kilogram de pui, unui kilogram de brânză, unei bujii de Dacie sau contra altor multe chestii și venea ambalată în pungi de hârtie colorate într-un galben strălucitor.

Metafora buzz-ului

Dacă ar fi să umplu o cămară cu vise, aș alege mai întâi trei rafturi de dimensiuni medii pe care le-aș îmbrăca în alb, aș adăuga puțină aducere aminte, un pic de fșina, un pic de bicarbonat, aș amesteca totul, cât să treacă melancolia și apoi cu nostalgie aș umple rafturile cu zece povești, bunătăți sănătoase pentru suflet.

Mierea

Când eram mică, vorbeam cu o groază de personaje pe care le inventam, în funcție de situație. Când mă întepase prima dată o albină, nu știusem ce se întâmplă și nu-i dădusem nici nume, mă durea atât de tare încât nu-mi venea nici un nume de personaj în cap.

O chemasem pe mama, urlând, mama venise, speriată și mă găsise cu o umflătură mare și roșie pe obrazul stâng.

Sursa foto : unsplash

„Lasă mama că trece, veninul de albine este sănătos, conține enzime, zaharuri, aminoacizi și minerale care întăresc…

Vezi articolul original 2.865 de cuvinte mai mult

De atunci am devenit un #SuperErouToday

Revin în Colentina, văd o mână întinsă, o voce bătrână îmi cere ceva mărunți, o altă mâna întinsă îmi vinde buchete de flori la 5 lei bucata, o a treia mână întinsă îmi bagă sub nas o foaie de hârtie colorată în roșu și o jucărie mică, „luați, citiți, deschidem un nou magazin”, ridic privirea, mă uit la fața omului, e tânăr, e brunet, cred că e student, îmi spune că jucăria e material promoțional, mă uit din nou la el, „am eu față de copil?” îl întreb din ochi, el nu răspunde, nu înțelege, termină de zâmbit, trece la următorul, „luați, citiți, se deschide un nou magazin, jucăria e material promoțional, e gratis”, există atât de multe lucruri gratis pe Pământ, odată am primit o floare de plastic care nu servea la nimic, nu mirosea, nu creștea, nu semăna a floare, altădată am primit o formă de ceramică pictată în albastru pe care am numit-o scrumieră și am aruncat-o la gunoi din greșeală, acum am primit păpușa asta care nu servește la nimic mă uit la ea, e mică și pare un fel de păpușă deghizată în mătură, „la ce-mi trebuie mie o păpușă deghizată în mătură?” mă întreb și încep să mă enervez, unde le-o fi umblat mintea antreprenorilor și publicitarilor care s-au gândit să dea gratis lucruri care nu servesc la nimic, nu indică nimic, nici măcar numele magazinului care se deschide în curând nu-l indică, indică doar faptul că este vorba despre un obiect promoțional nașpa care nu face reclamă la nimic, nu servește la nimic, nu te face să reții numele unui produs, cum să reții numele unui produs când numele nu apare nicăieri, ca să-ți între bine în cap un nume, e nevoie să-l vezi scris de șapte ori, privesc păpușa- mătură o dată, de două ori, de șapte ori o privesc, numele nu e nicăieri, un magazin fără nume se va deschide degeaba în curând, decid să caut tânărul, îl caut din priviri, de jur împrejur, dar tânărul nu e, parcă l-a înghițit mulțimea, mă încăpățânez și înaintez în pofida acelei mulțimi și-mi țin respirația, sunt atâtea lucruri inutile de jur- împrejur, pahare de plastic promoționale zac aruncate, amestecate cu afișe promoționale, mă apucă disperarea, sunt atâtea lucruri inutile încât mă hotarasc brusc să devin un #SuperErouToday

Metafora buzz-ului

Ies din metrou, ușile se închid cu zgomot, e lume multă dincolo de ușile care se închid cu zgomot, zgomotul acesta de care vă scriu acum se petreca cu mult înainte de nebunia aceea generală despre care poate ați auzit. S-a vorbit pe toate posturile de radio, a apărut și la televiziunile private, până și internetul a vuit timp de trei ore și patruzeci de minute, se razvrătiseră atunci mulți împotriva obiectelor promoționale fără rost, apăruse și un hashtag dedicat, #SuperErouToday, apoi apăruseră ideile, imaginația începuse să-mi dea aripi, era perfect, poezia plutea în aer, uite, de exemplu, prima dată imi trecuse prin cap o umbrelă, nu, nu umbrela propriu zisă ci mai degrabă imaginea ei, o umbrelă mare, încăpătoare,  un obiect util, cu două fețe asortate la picăturile de ploaie,  deschidere manuală și închidere automată, cu coaste și rame din fibră de sticlă complete cu sistem de protecție împotriva…

Vezi articolul original 1.023 de cuvinte mai mult

Și, mai ales, relaxează-te

E atâta haos în ultimul sfert de secol încât, de multe ori, încep fraze pe care le uit, neterminate, pe la mijloc sau, pe undeva pe la început, și apoi încep alte fraze pe care le uit din nou și-mi pare că trăiesc o viață începută și apoi atât de amestecată încât mă simt ruptă în mii de bucăți, mii de task-uri mici, la fel de importante toate.

Ascult un post de radio, un început de post de radio, apoi comut pe alt post de radio și apoi mă opresc la un semafor, într-o intersecție încărcată și-mi amintesc ideea de pe primul post de radio, cineva declara acolo, acum fix cinci minute, “ultimele studii arată că multitasking-ul e dăunător”, dar oare de când am început să cred ce spun posturile de radio, oare de când am început să-mi las gândurile sparte în zeci de mii de bucăți împrăștiate la cererea tuturor, să fie oare din vina ultimului sfert de secol, să fie oare din vina timpului, căci timpul trece atât de repede în ultimul sfert de secol încât nu mai reușesc niciodată să-mi termin gândurile, să fie oare vină mea, de ce mă grăbesc oare să fac din în ce în ce mai multe, de ce caut mereu să fiu mulțumită că le-am bifat, „gata am bifat jumătate de gând despre user experience, gata, am bifat un sfert de gând despre ultima tranzacție interbancară, gata, am bifat începutul unui vis în care se făcea că stau pe o plajă pustie”?

Metafora buzz-ului

Spacer – IT comes home” îmi șoptește o voce suavă pe care nu o recunosc, nu o ascult până la capăt, nu înțeleg ce vrea să-mi spună, nu prind mesajul și mă trezesc brusc într-o intersecție aglomerată în care am uitat de ce sunt și unde vreau să ajung.

E atâta haos în ultimul sfert de secol încât, de multe ori, încep fraze pe care le uit, neterminate, pe la mijloc sau, pe undeva pe la început, și apoi încep alte fraze pe care le uit din nou și-mi pare că trăiesc o viață începută și apoi atât de amestecată încât mă simt ruptă în mii de bucăți, mii de task-uri mici, la fel de importante toate.

Vezi articolul original 737 de cuvinte mai mult