Azi ar fi împlinit 68 de ani și eu puțin peste 46

Pe Ponto Vecchio priveam lacătele acelea multe și mi se păreau cunoscute. Ani lungi închisesem totul cu zeci de lacăte și aruncasem apoi toate cheițele. Pe Sena, pe apa Canalului, pe unde apucasem. Închideam, aruncam și apoi mă străduiam să uit că au existat vreodată cheițe. Preferam lacătele acelea multe închise unul peste altul. Existau însă imagini care scăpaseră lacătelor. Imaginile acelea tăiș care apăreau și înjunghiau. WC-urile acelea infecte din Tunari. Dârele roților de cauciuc pe culoarele spitalului. Bârfele colegelor de cameră și speranța din glasul meu. Lumina din ochii ei. Glasul meu spart în mii de cioburi. Învățasem să mint cu scop de când fusesem nevoită să mint cu scop. Mai învățase ea să disociez minciunile adevărate de cele necesare. Glasul meu spart în mii de cioburi era o minciună necesară.

Continuarea

Răbdarea sinusoidelor

E chiar mai bine să dispari, să exiști fără să exiști pentru un număr limitat de oameni, aceia pe care-I alegi tu dintr-o listă și-i bifezi drept fiabili. E chiar mai bine să nu fac parte din lista fiabililor, să fiu excepția de la regula fiabilității. Excepția este mai întâi o stare de durere profundă, urmată de o stare de dezamăgire profundă urmată de multe alte stări fără nume. Mi-ar fi plăcut să mă joc de-a numele stărilor dar erau prea multe pentru noaptea aceea albă. Cântau greierii și încercam să cânt și eu cu ei dar la a șasea literă cântam fals și atunci reveneam la lista stărilor fără nume și, ca să treacă mai repede lista, număram stările și apoi le ștergeam cu guma. Cineva îmi spusese că așa trebuie, să ștergi în ordine descrescătoare și apoi, de la o anumită ștergere în jos, să te iei cu altele și să te pierzi. Eu nu reușisem niciodata să mă pierd, reveneam mereu la stări și la excepția de la regulă fiabilității  și mă trezeam din lista stărilor fără nume și o luam de la capăt.  Nu aveam răbdarea sinusoidelor, probabil de-aia.

E atât de bine și de liber să-mi aparțin numai mie

Detest sentimentul acela că n-am înțeles nimic. Senzația aceea că m-am ascultat doar pe mine, că m-am auzit doar pe mine, că am privit imaginile acelea inexistente create doar de mine, că am ignorant totul cu bună știință, dintr-o nevoie de apartenență la ceva și umplere cu ceva, că am ignorat cu bună știință imaginea reală, sunetele și vocea sau tocmai absența vocii, absența literelor, sentimental acela de refuz și starea de apartenență la refuz.

Continuarea

La granița dintre mine și tine

La granița dintre “asa cred”
Și “asa este”
Exist eu

Credeam că poți
Când de fapt nu poți
Credeam că sunt
Când de fapt nu sunt
Credeam că simți
Când de fapt nu simți
Credeam că pot
Când de fapt nu pot
Credeam că ești
Când de fapt nu ești

La granița dintre mine și tine
Nu mai există nimic.
Credeam că știi
Dar de fapt nu poți

Deocamdată n-am reușit

Am văzut poarta. Era mare, dintr-un lemn vechi. Cineva îl colorase în roșu și-l uitase la soare. Mă ridicasem pe vârfuri și nu văzusem decât o dungă fină. O pisică se spăla la umbră și o babă privea în zare. Îmi spusesem atunci să tac și tăcusem. Era atât de bine sa taci, să lași tot restul să treacă prin tine. Mă înjunghiau cuvintele de cu seară și încercam să le dau un sens. Să le găsesc contextul. Există o amestecătură de fapte. Există un amalgam de stări. Există dunga aceea fină, există lumea din spatele dungii  și mai exist eu. Uneori ne amestecăm și devine ciudat. Dispare dunga, apar eu, dispar eu și apare baba, dispare baba și apare pisica. În felul tău mi-ai spus să tac și-n felul meu am tăcut. Nu mai voiai cuvintele acelea, voiai un nivel superior. M-am ridicat pe vârfuri și am încercat să privesc deasupra dungii. Am văzut poarta. Erau mare, dintr-un lemn vechi. Cineva îl colorase în roșu și-l uitase la soare. Mi-am pus mâna la ochi și am încercat să trec dincolo de amalgam. Deocamdată n-am reușit.

Și gata

Sunt unele zile care trec fade. Linii drepte, paralele cu tot. Cu tine. Cu toate. Aștepți să se termine linia și tot nu dai de punct. Pui capul pe pernă cu speranța punctului la capătul pleopelor și pleoapele trag de ele și caută punctul și punctul se încăpățânează să asculte zumzetul betonierei din față și manelele din față și tu tot cauți punctul și deodată zici că-i el, punctul și de fapt nu, te înșeli o dată, două ori, te înșeli până la capătul pleopelor și atunci pleopele se deschid, una câte una și lasă să între firul ăla de lumină și zgomotul ăla de țânțar prins între două plase. Și ele intră toate și manelele intră și zgomotul betonierei intră și el și-ți dai seamă că e târziu, groaznic de târziu și-ți cerți pleopele că nu ți-au spus și pleopele se închid cu nepăsare și liniile continuă, la fel de drepte, la fel de fade, la fel de paralele cu tot și cu toate și se face deodată unu’ și a mai trecut o zi și-ți dai seamă că a trecut după formă ciudată a non-liinilor, curbura aceea la granița dintre tine și lume și atunci tragi concluzia care nu se voia trasă și gata.

Fărâma

Era o făramă de om cu un braț întins în fiecare dimineată. Atarnată de un deget avea o pungă de plastic galbenă pe care scria ceva șifonat cu litere roșii, relativ mici pe care mă chinuisem să le citesc și nu reușisem niciodata. În fiecare dimineață ținea o pungă la piept și  nu cerea nimic. Se uita doar în ochii trecătorilor tăcând și trecătorii înțelegeau și se scotoceau de mărunti și-i și dădeau. Era atât doar atât de profund să dai când nu ți se cere.

Continuarea

Și tot așa…

Îți aduci aminte ploaia ?
Dădea să cânte
Dar doar fredona
Tu în ritmul tău
Eu puțin mai departe
Și din când în când ne întâlneam
Și mă întrebai unde sunt
Și eu eram puțin înaintea ta
Sau puțin după
Si plouam mai departe
Fiecare cu ploaia lui
Pana undeva la capatul norului
Sau mult dupa.
Ce mai conta ?

Continuarea

Trafic

Ploua atât în stânga cât și în dreapta. Atât de tare și atât de mult și atât de des încât n-am văzut groapa din față decât prea târziu. Am frânat brusc și  prea târziu pentru a mai putea evita ceva. Am intrat brusc și inevitabil în cea mai groaznică perioadă a vieții mele.

Trec mai departe întrebându-mă care o fi povestea ei, a lor, a tuturor celorlalți…

Urmarea întoarcerii de aici

Ca să ajung la destinație îmi trebuie în jur de 50 de minute, trei străzi perpendiculare una pe cealaltă, o șleahtă de câini apărută de nu se știe unde, o strategie câștigatoare pentru a evita mușcăturile, o a doua strategie, un întreg filmuleț de strategii, strategia câștigatoare, indiferența aparentă din care nu răzbate nimic, absolut nimic, nici măcar un strop de transpirație, o privire aruncată-n zare, o zare năpădită de buruieni colorate frumos și de bălți pline de apă stătută, o trecere de pietoni peste o stradă destul de circulată, un bătrân în vârstă aşteptând autobuzul de ora șapte și zece, o tanti îmbrăcată decent traversând la întâmplare să nu piardă atuobuzul de ora șapte și zece, autobuzul de șapte și zece ajungând la șapte și cincisprezece, niște scaune gri relativ curate, un șofer relativ bine dispus, slalomând cu o oarecare măiestrie printre alți șoferi bine-dispusi, un grup de oameni îmbrăcați în salopete albastre, un grup de pahare de plastic aburinde, niște mirosuri amestecate de cafea caldă și parfumuri de toate prețurile, o femeie la vreo cincizeci de ani dând like-uri zgomotoase pe Facebook, un domn bine, la costum, deja transpirat, agățat de o bară metalică plină de alți oameni agățați, un grup de adolescente cu fuste foarte scurte și muzică la maximum în niște căști albe, fine, autobuzul de șapte și jumătate pe care tocmai îl ratez, o bancă relativ curată și relativ comodă, o înghesuială ciudată pentru această oră, niște intersecții pline, niște semafoare grăbite, niște frâne trase în ultimul moment, ceva înjurături întemeiate, trei hârtoape ocolite razant, alte intersecții pline, alte semafoare grăbite, alte frâne trase în ultimul moment , o gură de metrou animată, o străduță plină de oameni animați, multe perechi de sandale, o bătrână care vinde lavandă, o altă bătrână care vinde lavandă, multe buchete de flori la prețuri relativ mari sau relativ mici, ceva perechi de ochelari de soare cu lentile late, niște pahare de plastic cu cafea proaspăt măcinată, niște șine de tramvai de pe vremea „Împuşcatului”, o sirenă de ambulanță, două sirene de poliție, oameni făcând loc sirenelor, o mașină albastră pe linia de tramwai, și-n cel mai îndepărtat colț, EL, taximetristul cărunt și un pic sictirit, aşteptându-și clientul, un el la patru ace și cravată gri cu puncte verzi, cu ochii într-un Smartphone oferit de firmă, prea grăbit pentru a remarca toate acestea și o ea, o blondă subțire cu manichiura perfect asortată la sandalele cu tocul „office” și la fusta puțin peste genunchi, prea ocupată cu ea pentru a mă mai putea evita, chiar și în ultimul moment.

Continuarea