viața ca o vrabie

Flash 24 : „fără început, fără sfârșit, fără semne de punctuație”

Literatura ca utopie

viața este ca o frânghie întinsă bine pe care se bălăngăne o vrabie mică împotriva vântului și a anotimpurilor ea vrabia singură de prea multe ori te decizi să continui să speri împotriva tuturor și să te simți unul contra celorlalți trezindu-te a doua zi de dimineață ca un idiot de vinovat care tot crede și tot crede până se întemnițează singur între trei pereți și o fereastră fără perdele orientată spre grădina sufletului pictată într-o toamnă sosită pe nepusă masă într-o dimineață plictisită de joi ziua în care mă bucur cel mai mult că a trecut și încă mai este ca și cum aș cauta la nesfârșit infinitul acela de treceri dintr-o continuă uitare a unui noi sfârșit în imensa bucurie că va exista cu siguranță încă o trecere posibilă și încă una peste alta suntem făcuți să căutăm mereu altceva și altceva și în tot acest timp avem…

Vezi articolul original 95 de cuvinte mai mult

Ce trebuie să fac?

man diving right into the water

@ Hasin Hayder

Ascult o persoană care nu spune nimic.

“Din ceea ce, în fine, înțelegeți, în fine, după părerea mea, în fine, dar înțeleg că pot exista și alte păreri sau alte puncte de vedere, dar în fine, după părerea mea și repet, este numai părerea mea  și nu vreau să influențez pe nimeni, căci înțeleg că fiecare are o părere proprie pe care nu vreau să o influențez și, în fine, tocmai de aceea insist că e numai părerea mea, înțelegeți din ceea ce, nu ? “

Ce trebuie să fac?

Acidul din spatele cuvintelor

Tema zilei : Acid

Literatura ca utopie

Știi, îmi treceau avioane prin mâneca dreaptă. Aveau un vuiet ciudat, sunau a metal ars, și în urma lor, lăsau o dâra de fum groasă.  Încercam să cos distanțele dintre aripi dar mă asurzea zgomotul motoarelor. Îmi măcina gândurile și îmi amesteca principiile. Fără principii deveneam scrum.

Vezi articolul original 180 de cuvinte mai mult

Somn – și tot așa…

@ Sylvie Tittel

Mi-e un somn de-mi vine să sparg pietre cu ploapele și să bat cuie cu troznetul fălcilor căscând până când, la un moment dat, se va rupe ceva, undeva, în mine sau lângă mine, și voi îndrăzni să mă acopăr cu un capăt de cearceaf alb, nici apretat și nici călcat – știi foarte bine cât de puțin apreciez masa de călcat improvizată pe o bucată de scaun și un cearceaf pe post de pătură – și apoi voi continuă să îndrăznesc să apăs cu vârfurile genelor perna, atât de puțin și atât de discret încât nici măcar nu îți vei da seama că mi-era atât de somn încât îmi venea să sparg pietre cu ploapele și să bat cuie cu troznetul fălcilor căscând și atunci, doar atunci, te voi ruga să tragi obloanele verzi, să se facă noapte – doar știi cât de mulți mi place să imaginez lucruri – și tu atunci, te vei strădui să găsești obloanele verzi și te vei tot strădui până când, într-un final, nu le vei găsi, și îmi vei spune că ar fi poate mai indicat să-mi înghit somnul într-un căscat sau, dacă nu va merge treabă cu căscatul, să îmi imaginez doar că dorm până vor dispărea toate pietrele și toate cuiele și eu nu voi mai avea nimic de făcut cu pleopele și nici cu fălcile și atunci voi începe să mă plictisesc de la capăt până mi se va face somn, atât de somn încât îmi va veni din nou să sparg pietre cu ploapele și să bat cuie cu troznetul fălcilor căscând, și tot așa…

Încercam să-ți ating sufletul cu o culoare

„Exilat în durerile și bucuriile celorlalți”

Literatura ca utopie

Mai știi? Era o stradă galbenă, în pantă, pe care se rostogoleau niște pietre verzi. Încercam să-ți ating sufletul cu o culoare dar ploaia îmi spăla orice fel de intenție. Șopteai vânt, plângeai pietre și lumea trecea indiferentă pe lângă noi. Eu închideam ochii și tu dispăreai odată cu lacrimile, cu strada, cu toate culorile acelea amestecate. Oamenii continuau să treacă și tu îți pierdusei, atunci, demult, orice speranță, îmi spuneai. Eu îți respiram fiecare cuvânt printre pietrele acelea verzi încercând să înțeleg. Sorbeam căutările tale și continuăm să inventez culori. “Aș da orice să fie mov, sau să nu mai fie deloc” îți șopteam în pumnii strânși și tu mă priveai printre pietre și vers și zâmbeai.  Apoi oftai și reincepeai să exiști la marginea mea. Te bucurai atât de mult că mă revezi !

(Flash 24– „Exilat în durerile și bucuriile celorlalți”)

Abisurile-le găsiți și aici

Vezi articolul original