Tocăniţă


N-am ce face. Mă joc cu mâinile, cu degetele. Mă joc cu ploaia şi cu cuvintele prin ploaie. Trec prin cuvinte şi mă las să mă scurg. Mi se par atât de străine cuvintele. Prea ude, prea ploaie cuvintele. Mă caut printre stropi, m-am pierdut odată, de mai multe ori printre stropi, stropii ăştia au dinţi şi mai au şi ochi şi în primul şi în primul rând stropii ăştia au sentimente. Aveau sentimente. N-am ce face. Le-am pierdut pe toate, sentimentele, mă rezum la stropi şi refuz să-mi amintesc. Am încercat să-mi amintesc şi n-a fost să iasă, amintirea, a ieşit un fel de scrum peste care am aruncat cu câţiva picuri şi o zi mohorâtă. Ştii, îmi beau ceaiul în fiecare zi pe un balcon scorojit, am încercat să repar odată, balconul dar au continuat să-l strice, ploile. Îmi beau ceaiul în fiecare dimineaţă şi-mi citesc ziua pe o bucăţică mică, mică de hârtie, un text alb pe un fond roşu. Ieri mi-am adus aminte de chinezi şi mai ales de mentalitatea lor, a chinezilor. Mă băgasem că musca în lapte într-o discuţie şi mă simţisem obligată să spun ceva. Orice, să sune bine, inteligent, compus cu cap şi cu coadă. Şi am spus că nu mi-a plăcut mentalitatea lor, a chinezilor. Prea mare, prea strălucitoare, prea „îţi mai aduci aminte de noi, pe vremea aceea vroiam maşini mari şi mulţi, mulţi bani”? Există un fel de incompatibiliate la anume mentalităţi, îmi beau ceaiul în fiecare dimineaţă şi încerc să le ignor. Stropii, ceaţa, amintirile. Mentalităţile. Ignorând atât de mult şi atât de des am devenit aproape imună la aproape tot, aproape toţi şi aprape toate. Excepţiile mi le păstrez la cald, acolo unde nu există stropi, nici gri, nici ploaie. Când îmi vine de-o excepţie încep să scriu şi atunci ştiu sigur că oamenii mă vor citi în diagonală şi se vor întreba ce naiba am vrut să spun. Sau poate că nu mă vor citi deloc, e mai bine aşa, există încă instictul de conservare la oameni şi eu respect logica ascunsă a gesturilor, am învăţat logica undeva prin clasa a noua, la începutul toatelor. Viaţa mea a început cu adevărat atunci, pe profesorul de logică îl chema Găina, avea dungă dublă la pantaloni şi-i „pasă fix în pix”, aşa credeam noi, copii. Adic ni-l imaginam aşa, doar el cu el, fără femeie, fără copii, el cu el şi logica lui ascunsă bine. Bine de tot. Prima schemă logică m-a făcut varză. Mă credeam deşteptă pe vremea aceea şi realitatea decisese să se joace de-a v-aţi ascunselea . Cu mine şi principiile mele. Cu certitudinile, lemele şi teoremele. Niciodată nu am înţeles lucrurile bătute în cuie. Citisem undeva – sau mi se povestise, cine să mă ştie ? – că până şi cuiele ruginesc, şi atunci când rugina mănâncă cuiele, lucrurile cad, se crapă şi se sparg în mii de bucati pe care unii încearcă să le lipească într-un cu totul altceva. Nu există nimic bătut în cuie, nici măcar lemele şi teoremele, demonstratia lor mi s-a părut de la început cusută cu aţă albă. Cusută în jurul dorinţei de a fii aşa şi nu altfel, pentru că aşa a vrut cineva să fie. Desigur, mare parte din vină e asociată metodei. A dovedi contrariul a ceea ce nu vroiam să dovedesc. QED. Am ce face. Post scriptum, pentru Potecuta : Cam aşa fac eu când n-am.

6 gânduri despre &8222;Tocăniţă&8221;

  1. Ai demonstrat frumos, complet şi logic că… ai ce face. Şi că dacă nu ai, poţi scrie absolut minunat că nu ai.
    Ai în text premise care au dus la o concluzie adevărată. Cum era, oare? cu P1, P2, AAP… atât îmi amintesc de la logică😳
    Mulţumesc!

    1. Jur că n-aveam. Toată dimineaţa m-am strofocat să scot ceva din mine dar numai gândul mă obosea. Spre 12 am zis să aştern direct, acolo „pe coala imaculată a blogului” . Numai făcând mi-am demonstrat că există şansă.

      He, he, he , vezi tu, eu am uitat totul (P1, P2, AAP ???) am reţinut doar metodă. Un pic aberantă pe gustul meu … logic.

      Şi … ca să fie ziua „complet logică” : cu cine să ţin ? Cu Halep? Cu Dulgheru? Of ….

  2. ,,că până şi cuiele ruginesc, şi atunci când rugina mănâncă cuiele, lucrurile cad, se crapă şi se sparg în mii de bucati pe care unii încearcă să le lipească într-un cu totul altceva. ” a picat și lucrul meu numit inima fetei a căror resturi încerc a le lipi într-o boare de om…mare. Sumbru. Calculat. Trăind. Și nici nu vreau să fac o inimă, ci o vază cu crăci de Salcâm înflorit.

  3. Uneori căderea e utilă. Avem nevoie să cădem ca să ne ridicăm, să ne amestecăm şi să o luăm de la capăt. Alt capăt. Toate au un rost pe lume, până şi rugina cuielor.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s