Fiecare cu otrava lui


Lehamitea apare şi dispare. Totul se întâmplă pentru că vrem neapărat să se întâmple. Stările vin când au ele chef să vină. ”Stările la cerere” sună fals. ”Stările la cerere” sunt false. Ţie ţi-e atât de groază de falsitatea stărilor la cerere, încât te învârţi într-un cerc, şi nu poţi să ieşi. Te enervează cărările bătătorite de alții. Te enervează, şi totuşi persişti să crezi că există ieşire din cerc. Din cercul celorlalţi. Că există posibilitate la non-stare. Şi atunci scrii, până vine. Non-starea. Non-zilele.

”A naibii harababură”, îţi spui. Există zile ce ar fi trebuit să se nască nopţi. Tu te lupţi de când te ştii cu astfel de zile, provocându-le într-un fel de dialog absurd. Pornind de la nimic, tu construieşti tot restul. Uneori iese, neplanificat, dar iese, e nevoie doar de o scânteie. Scânteia de a fi într-o contradicţie profundă cu inerţia din tine. Uneori nu iese.

Uneori eşti obligat să te complaci cu zilele astea. Cu neputinţele lor. Cu lipsurile lor. Ţi se întâmplă să lupţi şi uneori îţi şi iese. Alteori nu. Uneori lipseşte ceva, acel ceva ce dă ”sarea şi piperul clipei”. Și ce-ţi mai lipseşte atunci sarea şi piperul clipei… Cum să construieşti clipe perfecte în astfel de zile, imperfecte? Cum să te ignori pe tine, cu toate neputinţele tale, cum să-i ignori pe toţi ceilalţi cu toate realităţile, toate adevărurile, toate percepţiile lor? Cum?

Apelând la simboluri? Rezumând totul la un buton?

(Ceea ce semnifică pentru tine butonul, este cumva neputinţa ta de a depăşi anumite situaţii care îţi îngrădesc creaţia. Neputinţa de a lupta cu ceea ce nu poţi controla.)

”Name your poison!”  Tu ai numit-o ”buton”. Fiecare cu otrava lui. Garofiţele, pisica, balustrada, toate au un scop. În cazul de faţă, scopul tuturor astfel de lucruri este să îţi arate că eşti încă ancorat în ceva tangibil. Ceva care respiră viaţă. Nu, nu viaţa aceea din spatele butonului. Aceea este doar închipuire. Închipuirea ta despre ce ar putea fi viaţa. Surogatul tău de viaţă. Nu, este vorba de viaţă în toată splendoarea ei. Cu plusurile şi cu minusurile ei. Cu oameni încercănaţi şi trenuri pline ochi. Cu gări, peroane, hoţi de buzunare. Cu mirosul acela acru de transpiraţie, care ţi s-a lipit de pori. Cu oameni fericiţi şi weekend-urile lor cu soare, cu cer senin şi griji agăţate în cuie ruginite. Cine să mai vadă rugina? E vineri seara şi totul e posibil. Inclusiv non-existenţa ruginei. Asta-i viaţa! Respiraţie. Inspiraţie.

”Creaţie!”

Textul integral aici.

(Haz de necaz)

4 thoughts on “Fiecare cu otrava lui

  1. Stările nu am cum să fie la cerere. Doar masca cu zâmbet pusă pe un suspin… Nu poți strânge de gât suspinul să râdă, doar să-i pictezi buze de clown peste gura strânsă pungă.
    Universul nostru e paralel cu universul celorlalți. Cred. Paralel și atât. Uneoir asemănător, dar nu identic iar cercul e închis (că de-ai ae cerc) și uneori strâmt. Strâmt rău.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s