Omul care aduce lapovița

 

person walking on pedestrian lane near vehicles between buildings while raining at daytime

@ Osman Rana

Oricât aș căuta să știu, tot n-aș reuși să înțeleg capacitatea mătușii Adelina de a face și a desface totul la infinit. Prima dată când o întâlnisem, mătușa Adelina era deja bătrână. Bătrână și cu bani. Avea buze subțiri date cu un ruj roz, strălucitor și o privire care îngheța orice gest și orice intenție. Intenționasem atunci să o zbughesc pe ușa larg deschisă dar mi-era încă frică de câini.

Mătușa Adelina locuia undeva pe la marginea Bucureștiului, nu departe de un câmp de maci, într-o casă pe trei nivele moștenită de la un unchi. Pentru că mătușa Adelina se născuse într-un bordei ordinar într-un sat uitat de lume, dezvoltase de-a lungul vieții o pasiune explicabilă pentru confort.

Citește în continuare „Omul care aduce lapovița”

Constat, pufăi şi trec

De fapt nu se mai întâmplă nimic. Trec si eu odată cu orele acelea umflate cu pompa. Trec si eu prin fumul ţigării pufaite sub stele. Pufăi, număr şi trec. Trec şi mă întreb „dacă”. Uneori îmi răspund că „sigur”, alteori am dubii. „Dar dacă ?” Am noroc că există ele, stelele. Nu ştiu cum fac să existe, ele, stelele, ele pur şi simplu există. Dimineaţa bag mâna în foc că nu va fi să fie. Existenţa e o stare efemeră. Nu există explicaţie plauzibilă, unii dau vina pe curenţi, alţii pe poziţie, alţii pur şi simplu constată. Eu, ca şi alţii, doar constat. Pe la şase se duc norii şi apar dungile. Trec multe avioane. Le constat trecerea numărând dungile. Uneori se intersectează, dungile, şi atunci mă întreb dacă cuiva i-a fost frică de intersecţie. Alteori nu mă întreb nimic, doar constat.

Constat, pufăi şi trec.

O priveai cum se ridică dintre pietre

O priviseși atunci ca picată din norii aia albi şi o crezuseși. Se citea dragostea în privirea aceea pierdută dincolo de tine. Te întrebase dacă e posibil să iubeşti aşa, intens şi multiplu în acelaşi timp şi tu îi răspunseseși ceva vag, şuşotit printre dinţi. De unde să ştii tu dacă e posibil? Pentru tine nu exista iubire multiplă, tu, raţionala, tu vedeai lumea în alb şi negru. Ea nu aşteptase răspunsul, ea îşi avea certitudinile ei. Îţi povestise că redevenise deodată ceea ce fusese odată, adolescenta îndrăgostită de soare, de flori, de culoare. De oameni şi versuri. Îi era aşa de bine să redevină, le dorea tuturor să redevină ca ea. Tu o priviseşi şi o felicitaseşi şi totuşi nu o înţeleseseşi. Tu, raţionala, tu concepeai viaţa doar într-un singur sens, sensul acelor de ceas. Fără întoarceri posibile.

Citește în continuare „O priveai cum se ridică dintre pietre”

Valentina

Eram acolo când escaladase Valentina ultima oară balconul. Ceruse voie să se ducă, implorase, rugase, promisese, ţipase, urlase din toţi rărunchii să iasă. Să se ducă. Să se vadă cu gaşca. Cu găştile. Nu i se dăduse voie şi-ntr-un moment de neatenţie generală dispăruse. O priveam pe Valentina şi mă aşteptăm mereu să cadă. Nu cădea. Revenea de fiecare dată şi promitea marea cu sarea şi cu nisipul fin. Că n-o să mai facă. Că sigur n-o să mai facă. Că întotdeauana era ultima şi ultima oară când era să facă.

Citește în continuare „Valentina”

A fost sălbatică și i-a priit

Devenise alergică la nimic, la paharele acelea mici şi creţe. La creveţii albi şi la conservele de peşte. La rafturile goale. La vorbe şi fum. Detesta conversaţiile lungi, detesta şi luna, şi stelele, şi toată umplutura aceea degeaba dintre lună şi stele. Dintre ea și stele. Nu se simţea compatibilă cu distanţele şi cu felul acelor oameni de a umple distanţele. N-o interesa cu cine s-a încurcat Fănică de la patru de frica lui Romică de la cinci, nici cu cine s-a luat Lenuţa de gura lumii. N-o interesa nici măcar calitatea excepţională a ţuicii la cazan produsă de Nae – vecinul cu un picior mai scurt din capu’ dealului – din strugurii culeşi de Gigi de pe moşia moştenită de la un unchi de gradul trei din partea mamei, mort într-un accident de muncă la turnătoria de fontă.

Citește în continuare „A fost sălbatică și i-a priit”

O bubuitură, două bubuituri

Lucrurile s-au petrecut cam aşa: pe la şapte, o bubuitură, două bubuituri, trei bubuituri, mă ridic din pat năucă. Zi frumoasă, cer seninin, păsărele, dăm cu presupusul, presupunem câte în lună şi în stele, bem cafeaua pe balcon, ascultăm ştirile de pe balcon. Donna Maria îi aduce cafeaua şi pâinea donnei Bianca, donna Maria strigă cât e strada de mare şi donna Bianca răspunde de undeva de sus, de foarte de sus. E bine, cu bătrâneţile.

Trece ziua, trecem pe strada aceea îngustă şi animată de multe ori, după salată, după bere, după pâine, peşte, ulei de măsline, săpun în formă de lămâie, pe la cinci suntm gata de „sărbătoare” coborâm a nu ştiu câta oară strada aceea îngustă cu oameni mulţi. Lume şi mai multă. Sfântul Andrei, protectorul, este scos din biserică şi plimbat. Un cohort de preoţi şi notabili, la urmă localnicii. Zicem să vedem şi noi până unde şi până când dar renunţăm. N-avem ţinuta necesară. Propun o sticlă de vin şi o pizza pe plajă, căutăm prosoapele mari cumpărate în ultimul moment, le întindem pe bolovani, căutăm pizza, doar patru euro una mare şi caldă, ne întindem pe prosoapele mari şi începem să.

Citește în continuare „O bubuitură, două bubuituri”

Unele chestii se întâmplă pur și simplu

Unele chestii pur şi simplu se întâmplă. Adică se întâmplă atunci când tu, care le prevezi pe toate, ţi-ai luat gândul, speranţa, ideea că s-ar putea întâmpla. Genul acesta de chestii, când se întâmplă, te lovesc în moalele capului şi te întorc cu susul în jos. Tu te spargi în zeci de cioburi, părţi ale unui acelaşi odată întreg şi, încercând să te aduni, să te cauţi printre zecile de alţi oameni sparţi, tu te spargi şi mai tare, amestecându-te la rândul tău cu cioburile celorlalţi, întrebându-te dacă nu cumva s-a dereglat lumea, dacă nu cumva ai uitat să te trezeşti din somn, dacă nu cumva şi-a bătut cineva joc de tine trândindu-ţi hodoronc-tronc o capcană, aşa, doar aşa că să-ţi măsoare capacitatea de a face faţă situaţiilor neprevăzute.

Citește în continuare „Unele chestii se întâmplă pur și simplu”

Cu mine cu tot

Henri Coandă – Bucureşti. Voi spune undeva că nu e cel mai mic aeroport. Că există altele mult mai mici. Acolo unde nu există difuzoare şi nici speakeri în difuzoare. În aeropoartele acelea, cu adevărat mici, e foarte cald şi miroase a oameni. Oameni de tot felul, cozi de tot felul, era la un moment dat să mă aşez la altă coadă, îmi spusese un coleg că era coada cu prioritate şi eu îi mulţumisem, mă săturasem de atâtea cozi lungi si grele. Când am ajuns în faţa zdrahanului negru m-am simţit de parcă greşisem coada. L-am privit pe limba mea încercând un zâmbet de complezenţă. N-am reuşit decât să gâdil un pic ridicolul şi mai tare. Citește în continuare „Cu mine cu tot”