Un colţ de eternitate : Emil Chiriac

Avea un stil al lui anume. Adică nu tăia, doar dădea de înţeles. Nu-ţi băga gramatica pe gât, nici literatura nu ţi-o servea cu polonicul. Cine avea afinităţi se servea. Cine nu, trecea cu notă de trecere.

Citește în continuare „Un colţ de eternitate : Emil Chiriac”

Cine să mai creadă în semnificaţii?

Dădeam să dau vina pe an. Începuse în trompete şi surle, căzusem chiar peste lozul acela câştigător, bucata aceea şifonată de 2 lei, şi mă bucurasem. Peste măsură mă bucurasem, aproape că ţopăisem de bucuroasă ce eram. Nu ştiam încă…  Mă amăgeam doar cu semnificaţia simbolurilor înventate de atâta amar de vreme.

Citește în continuare „Cine să mai creadă în semnificaţii?”

Definiţia lui „acasă”

Nu sunt singura care aşteaptă să vină…

Da, te înţeleg perfect. De două zile n-am Internet. Nu Internetul clasic vreau să zic, cel disponibil oricând şi oricum cu viteză relativ bună. De două zile n-am televizor şi mai ales, de două zile mă simt ruptă de lume. Mi-au rămas doar cărţile acelea începute şi neterminate, una în franceză, stil comun, fraze pe înţelesul tuturor, genul de carte de „cultură generală, accesibila publicului larg” cealaltă în română, stil dichisit, fraze lucrate frumos, unele mici imperfecţiuni la timpul verbelor, amintiri din epoca comunistă.

Citește în continuare „Definiţia lui „acasă””

Scrisoare deschisă

Suntem cel putin două...

Nici nu ştii cât de aproape – pe aceaşi lungime de undă – suntem. Sper că totul se va termina într-un mod convenabil. Am citit că 5 ianuarie este cea mai depresivă zi a anului. Când am citit asta tocmai îmi venea să-mi iau lumea în cap. Atâta gri. Atâta ceaţă. Să înnebuneşti şi alta nu. Apoi am dat vina pe zi, mi-am pus o ţuică şi m-am uitat la un film nemţesc. O poveste tristă şi adevărată dinainte de căderea zidului. Şi privind filmul acela am devenit şi mai tristă. Vremurile acelea le-am trăit şi eu fără să ştiu cât sunt de grele.

Citește în continuare „Scrisoare deschisă”

Enigma bulinelor

Pasiunea pentru dezlegarea misterelor îi fusese provocată Criminalistului de bulinele de pe fustiţa Mihaelei.

Criminalistul îşi aducea aminte şi acum, ani buni după, de fustiţa Mihaelei, era o fustiţă scurtă cu buline gri. De fapt nu putea garanta nimic Criminalistul în ceea ce priveste culoarea bulinelor, pe vremea aceea toate bulinele erau gri, ceea ce le evidenţia într-un fel sau altul era eventual nuanţa gri-ului. Erau de exemplu niste buline de o nuanţă gri-închis, genul de buline bune la toate, când se plictisea, Criminalistul apăsa pe ele într-o doară, nu se întâmpla nimic, bulinele acelea, de un gri-închis, nu trebuiau apăsate, bulinele acelea, de un gri închis, trebuiau rotite. Bunica îl învăţase pe Criminalist să întoarcă bulinele pe la şapte ani “să nu te apropii de bulinele astea înainte de şapte ani, sunt bulinele toxice pentru copii mici” îi spusese Bunica atunci, pe vremurile acelea gri. Toxice şi degeaba, curiozitatea nu deschidea chiar toate porţile la vremea aceea.

Citește în continuare „Enigma bulinelor”

Dintr-o strachină în alta

Criminalistul avea nevoie să simtă că trăieşte mai intens ca alţii, viaţa Criminalistului era o viaţă fadă animată de doar câteva personaje. Bunica, bunicul, fratele bunicii, mătuşa din partea bunicului şi găinile. Toate bătrâne. Viaţa Criminalistului mirosea a naftalină de dimineaţă şi până seara şi mai ales noaptea. Serile Criminalistului erau toate la fel : bunica se plângea de spate, bunicul de vreme, fratele bunicii de reumatism, mătuşa din partea bunicului de gută. Găina nu se plângea, gaina dormea. Crescuse Criminalistul legănat de tot felul de reţete de soiuri diverse, în mare parte necompensate, de nenumărate dioptrii, din ce în ce mai mari, de câte o duzină de mătănii sănătoase pe zi “doamne fereşte de boli că de altele ne ferim singuri, mori cu zile în spitalele lor şi alta nu”, crescuse Criminalistul deja bătrân, în ritmul bătrânilor, cu problemele lor cu tot, în jurul bătrânilor cu bolile lor cu tot, crescuse Criminalistul îmbătrânind la rândul lui în ritmul bătrânilor cu toate grijile lor cu tot.

Citește în continuare „Dintr-o strachină în alta”

Vremea evadărilor

Criminalistul îşi simţea capul pătrat. Îşi simţea urechile năpădite de întrebări, îi invadaseră întrebările ca iedera. Criminalistul observase mişcări ciudate în ultimul timp, fapte, lucruri, oameni, toate împletite într-un fel de tot fără cap şi coadă. Criminalistul notase fiecare detaliu pe o bucată de hârtie, fiecare detaliu cu bucata lui, apoi strânsese toate bucăţile într-un mănunchi ordonat de bucăţi, îşi făcuse valiza – două-trei bucăţi din fiecare articol, Criminalistul aprecia articolele colorate – îşi privise barba în oglindă pătrată, hotărâse că mai ţine – barba – cel puţin trei zile, descuiase uşa, ieşise, încuiase uşa, luase liftul, nu rămăsese blocat în lift, luase autobuzul 105, zâmbise înduioşător femeii din stânga, îi oferise amabil locul femeii din dreapta, coborâse la gara de Nord, îşi cumpărase un bilet dus, aşteptase vreo treizeci de minute bune pe un peron înţesat de oameni, se urcase într-un tren în direcţia Petroşani, făcuse o conversaţie de complezenţă cu alţi oameni, coborâse la Petroşani, îl aşteptase timp de treizeci de minute bune pe Adam, Adam sosise într-un final nebărbierit şi trist, Adam era în floarea vârstei, trist şi nebărbierit dar în floarea vârstei, Adam era un nefericit în floarea vârstei, Adam nu se mai regăsea în floarea vârstei, Adam simţise nevoia să evadeze un pic din floarea vârstei, Criminalistului îi surâsese ideea, Criminalistul acceptase evadarea lui Adam, Criminalistul propusese, Adam acceptase cu zâmbetul pe buze.

Citește în continuare „Vremea evadărilor”

Fustiţa Mihaelei

Pasiunea pentru dezlegarea misterelor i-a fost provocată Criminalistului de bulinele de pe fustiţa Mihaelei.

Criminalistul îşi aducea aminte şi acum, ani buni după, de fustiţa Mihaelei, era o fustiţă scurtă, cu buline gri. De fapt nu putea garanta nimic Criminalistul în ceea ce priveste culoarea bulinelor, pe vremea aceea toate bulinele erau gri, ceea ce le evidenţia într-un fel sau altul era eventual nuanţa gri-ului. Erau de exemplu niste buline de o nuanţă gri-închis, genul de buline bune la toate, când se plictisea, Criminalistul apăsa pe ele într-o doară, nu se întâmpla nimic, bulinele acelea, de un gri-închis, nu trebuiau apăsate, bulinele acelea, de un gri închis, trebuiau rotite. Bunica îl învăţase pe Criminalist să întoarcă bulinele pe la şapte ani “să nu te apropii de bulinele astea înainte de şapte ani, sunt bulinele toxice pentru copii mici” îi spusese Bunica atunci, pe vremurile acelea gri. Toxice şi degeaba, curiozitatea nu deschidea chiar toate porţile la vremea aceea.

Citește în continuare „Fustiţa Mihaelei”

Ea trăia cu „senzaţia că”

Stătea agăţată de o bară, se ţinea şubred cu un deget strâmb de bară, scotocea puţin până găsea, scutura un pic, o dată, de două ori, privea duios tubul alb, îi scotea dopul, apăsa, ţinea apăsat timp de câteva secunde bune, scutura puţin şi apoi presăra, câte puţin pe fiecare buclă, puţin la stânga, puţin la dreapta, un pic, doar un pic pe centru, căuta dopul, punea dopul, deschidea geanta, băga tubul, căuta pieptenul, privea pieptenul, curăţa pieptenul, schimba degetul, prindea bara, privea amar omul din stânga, se trăgea putin să lase oamenii să treacă, ţinea pieptenul între două bucle, trăgea până la capăt, re-începea, o dată, de două ori, părăsea bara puţin, doar puţin, călca fără să vrea în stânga, cerea scuze în stânga, căuta geanta, lua pieptenul, îndesa pieptenul în geantă, căuta rujul, căuta oglinda, nu găsea oglinda, găsea rujul, apuca rujul, deschidea rujul, îşi imagina conturul buzelor, găsea buzele cu vârful gândului, apăsa rujul, aplica rujul, greşea traiectoria, nu ştia, oamenii zâmbeau, oamenii râdeau, oamenii treceau, ea cobora la prima fără să ştie, fără să bănuiască, ea cobora la prima cu geantă cu tot, cu ruj şi pieptene şi tub cu tot, ea se imagina, ea întorcea zâmbete, ea trăia cu „senzaţia că”.

Număr anotimpurile pe degetele de la picioare

Mi s-a împiedicat odată privirea de-un peron plin ochi de papuci de tot felul, mi se lipise privirea atât de adânc şi atât de profund încât aproape că-mi pierdusem pâna si trenul – era un tren pierdut din vedere, cu culoare pline, îngrămădite în oameni îngrămădiţi la rândul lor în nişte scaune ascuţite -albastru piţigăiat, era un tren cu sensul afişat din când în când, când îl priveam, când nu-l priveam – m-am trezit amestecând sandale cu cureluşe fine, şlapi dintr-un un cauciuc un pic cam uzat cu pullovere tăvălite prin trenuri îngrămădite in oameni îngramaditi, geci decolorate de timp cu fire împletite la întâmplare, fulare cu miros de naftalină cu rochii de culoare de un verde aleator si cu cizmuliţe cui toc proaspăt pingelit.

Citește în continuare „Număr anotimpurile pe degetele de la picioare”