O bubuitură, două bubuituri

Lucrurile s-au petrecut cam aşa: pe la şapte, o bubuitură, două bubuituri, trei bubuituri, mă ridic din pat năucă. Zi frumoasă, cer seninin, păsărele, dăm cu presupusul, presupunem câte în lună şi în stele, bem cafeaua pe balcon, ascultăm ştirile de pe balcon. Donna Maria îi aduce cafeaua şi pâinea donnei Bianca, donna Maria strigă cât e strada de mare şi donna Bianca răspunde de undeva de sus, de foarte de sus. E bine, cu bătrâneţile.

Trece ziua, trecem pe strada aceea îngustă şi animată de multe ori, după salată, după bere, după pâine, peşte, ulei de măsline, săpun în formă de lămâie, pe la cinci suntm gata de „sărbătoare” coborâm a nu ştiu câta oară strada aceea îngustă cu oameni mulţi. Lume şi mai multă. Sfântul Andrei, protectorul, este scos din biserică şi plimbat. Un cohort de preoţi şi notabili, la urmă localnicii. Zicem să vedem şi noi până unde şi până când dar renunţăm. N-avem ţinuta necesară. Propun o sticlă de vin şi o pizza pe plajă, căutăm prosoapele mari cumpărate în ultimul moment, le întindem pe bolovani, căutăm pizza, doar patru euro una mare şi caldă, ne întindem pe prosoapele mari şi începem să.

Continuă să citești O bubuitură, două bubuituri

Reclame

Unele chestii se întâmplă pur și simplu

Unele chestii pur şi simplu se întâmplă. Adică se întâmplă atunci când tu, care le prevezi pe toate, ţi-ai luat gândul, speranţa, ideea că s-ar putea întâmpla. Genul acesta de chestii, când se întâmplă, te lovesc în moalele capului şi te întorc cu susul în jos. Tu te spargi în zeci de cioburi, părţi ale unui acelaşi odată întreg şi, încercând să te aduni, să te cauţi printre zecile de alţi oameni sparţi, tu te spargi şi mai tare, amestecându-te la rândul tău cu cioburile celorlalţi, întrebându-te dacă nu cumva s-a dereglat lumea, dacă nu cumva ai uitat să te trezeşti din somn, dacă nu cumva şi-a bătut cineva joc de tine trândindu-ţi hodoronc-tronc o capcană, aşa, doar aşa că să-ţi măsoare capacitatea de a face faţă situaţiilor neprevăzute.

Continuă să citești Unele chestii se întâmplă pur și simplu

Cu mine cu tot

Henri Coandă – Bucureşti. Voi spune undeva că nu e cel mai mic aeroport. Că există altele mult mai mici. Acolo unde nu există difuzoare şi nici speakeri în difuzoare. În aeropoartele acelea, cu adevărat mici, e foarte cald şi miroase a oameni. Oameni de tot felul, cozi de tot felul, era la un moment dat să mă aşez la altă coadă, îmi spusese un coleg că era coada cu prioritate şi eu îi mulţumisem, mă săturasem de atâtea cozi lungi si grele. Când am ajuns în faţa zdrahanului negru m-am simţit de parcă greşisem coada. L-am privit pe limba mea încercând un zâmbet de complezenţă. N-am reuşit decât să gâdil un pic ridicolul şi mai tare. Continuă să citești Cu mine cu tot

Cine să mai creadă în semnificaţii?

Dădeam să dau vina pe an. Începuse în trompete şi surle, căzusem chiar peste lozul acela câştigător, bucata aceea şifonată de 2 lei, şi mă bucurasem. Peste măsură mă bucurasem, aproape că ţopăisem de bucuroasă ce eram. Nu ştiam încă…  Mă amăgeam doar cu semnificaţia simbolurilor înventate de atâta amar de vreme.

Continuă să citești Cine să mai creadă în semnificaţii?

Definiţia lui „acasă”

Nu sunt singura care aşteaptă să vină…

Da, te înţeleg perfect. De două zile n-am Internet. Nu Internetul clasic vreau să zic, cel disponibil oricând şi oricum cu viteză relativ bună. De două zile n-am televizor şi mai ales, de două zile mă simt ruptă de lume. Mi-au rămas doar cărţile acelea începute şi neterminate, una în franceză, stil comun, fraze pe înţelesul tuturor, genul de carte de „cultură generală, accesibila publicului larg” cealaltă în română, stil dichisit, fraze lucrate frumos, unele mici imperfecţiuni la timpul verbelor, amintiri din epoca comunistă.

Continuă să citești Definiţia lui „acasă”

Scrisoare deschisă

Suntem cel putin două...

Nici nu ştii cât de aproape – pe aceaşi lungime de undă – suntem. Sper că totul se va termina într-un mod convenabil. Am citit că 5 ianuarie este cea mai depresivă zi a anului. Când am citit asta tocmai îmi venea să-mi iau lumea în cap. Atâta gri. Atâta ceaţă. Să înnebuneşti şi alta nu. Apoi am dat vina pe zi, mi-am pus o ţuică şi m-am uitat la un film nemţesc. O poveste tristă şi adevărată dinainte de căderea zidului. Şi privind filmul acela am devenit şi mai tristă. Vremurile acelea le-am trăit şi eu fără să ştiu cât sunt de grele.

Continuă să citești Scrisoare deschisă