A fost sălbatică și i-a priit


Devenise alergică la nimic, la paharele acelea mici şi creţe. La creveţii albi şi la conservele de peşte. La rafturile goale. La vorbe şi fum. Detesta conversaţiile lungi, detesta şi luna, şi stelele, şi toată umplutura aceea degeaba dintre lună şi stele. Dintre ea și stele. Nu se simţea compatibilă cu distanţele şi cu felul acelor oameni de a umple distanţele. N-o interesa cu cine s-a încurcat Fănică de la patru de frica lui Romică de la cinci, nici cu cine s-a luat Lenuţa de gura lumii. N-o interesa nici măcar calitatea excepţională a ţuicii la cazan produsă de Nae – vecinul cu un picior mai scurt din capu’ dealului – din strugurii culeşi de Gigi de pe moşia moştenită de la un unchi de gradul trei din partea mamei, mort într-un accident de muncă la turnătoria de fontă.

Vecinii veneau, îşi spuneau păsurile şi nu mai plecau. Era o întreagă poveste păsurile oamenilor puse cap la cap. O poveste fără cap şi fără coadă. Vorbe şi fum. Ea asculta, ştergea muşamaua nouă, aducea pâine, aducea salată verde, aducea sare, ea asculta fără să fie cu adevărat. Vecinii mulţumeau, mestecau şi povesteau. Bârfe, şuşoteli, opinii diverse, puncte de vedere. Unghiuri. Sorbeau din pahare creţe şi amestecau. În lipsa de altceva ea era fără să fie adăugând doar nişte aşchii de lemn din când pin când, privindu-le cum se topesc şi amestecând poveştile oamenilor până ieşea ceva improbabil şi foarte, foarte departe. Peste mări, oameni, gânduri şi ţări.

A fost sălbatică şi i-a priit… Când au aflat că pleacă, prietenii au sfătuit-o să evite oamenii. “Oamenii aceia sunt prea prinşi cu viaţa lor pentru viaţa ta” i-au spus prietenii şi ea a luat vorbele prietenilor drept literă de lege, la asta servesc prietenii, să sfătuiască.

Ea a luat drept literă de lege spusele prietenilor şi n-a întrebat. Îi era bine să nu întrebe. Să treacă doar căutând “trenul care” şi urcând în altul. Să plece doar luându-şi drept reper un turn prea mic. Să treacă doar prin privirea indiferentă a oamenilor intrând în supermarketul acela mare şi plin cu de toate, chetuind până la ultimul bănuţ. Uitând să mai iasă. Trecând şi pierzându-se. Uitând. Sălbatică şi pierdută în felul acelor oameni de a percepe viaţa. “Ca o hârtie igienică frumos mirositoare, aşa e viaţa oamenilor de aici” le spusese prietenilor când o întrebaseră cum îi e. Sălbatică şi pierdută în manierele atât de diferite de a nu spune lucrurilor pe nume a acelor oameni.

Cumpărase prea mult în prima zi, nu avea mâini să ducă şi nici cap s-o aducă înapoi. Sălbatică şi pierdută a căutat ieşirea şi n-a mai găsit-o. Cineva îi zâmbise frumos şi-i întinsese un coş roşu, ea îi mulţumise frumos şi se aşezase la o coadă mare. Nu înţelegea nimic din coada aia mare, era ca-n curtea veche la coada aia mare. Vorbe şi fum. Când i-a venit rândul a aflat că greşise coada.. Ea plătea cash.

Schimbase coada, plătise cash, pungile de plasic îi ardeau degetele. Sălbatică şi pierdută se încăpăţânase să respecte litera de lege. Nu întrebase. Privise prin oameni şi continuase să se piardă. Cineva o întrebase dacă e pierdută, ea nu răspunsese, nu ştia ce. Altcineva îşi aprinsese o ţigară şi ea se luase după fum. Ieşise pe o esplanadă mare şi plină de oameni şi-şi căutase turnul ei mic. Reperul îi dispăruse printre turnile acelea mari şi multe. Îi era greu fără reper. Şi-ar fi luat drept reper oamenii, oamenii aceia mulţi. O cunoaşte cineva turnul ei mic şi departe? Instinctul îi spunea să nu se ia după instinct. Îşi ascultase instinctul lăsând baltă oamenii. Urmând fumul. Cineva îşi aprisese o ţigară. A doua ţigară. Era un cineva undeva în spatele multor gânduri roşiatice îngrămădite unul peste altul, ascuns de lume îndărătul unor lacrimi seci, gălbui. De fum. Era un cineva care exista în pofida timpului, ocolit parcă intenţionat de amintiri diverse, nălucitoare amintiri diverse. Era aşa cum îl lăsase, o linie subţire – albastră – în spatele unei mustăţi fine, smoală. Zâmbea scoţând rotocoale perfect rotunde pe care ea le privea amuzată preţ de o secundă uitând de turn, de plasă, de degete, de instinct. Îi zâmbise prin anii aceia mulţi, prin kilometrii aceia lungi, prin sutele acelea, prin milioanele acelea de ore îi zâmbise. Din când în când tuşea, îşi lăsase plasele grele pe gresia grea a esplanadei şi tușea. La capătul esplanadei fumul dispărea, îşi lua deodată toate rotocoalele, toate firele, toate amintirile, toţi anii aceia mulţi şi se ducea.

Articolul integral îl gasiti aici.

One thought on “A fost sălbatică și i-a priit

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s