Am urcat ieri într-un metro deja plin şi m-am împiedicat de un om cu o pălărie neagră. Vroia şi el să urce. M-am retras şi l-am lăsat să treacă, şi-a găsit un loc cu faţa la mine. Mi-am găsit un loc cu faţa la el.
Avea o pălărie neagră şi părea suspect. La staţia numărul cinci doi nebuni au început să cânte. Era o muzică ritmată şi suna îngrozitor de tare. Mi-am scos căştile de pe urechi şi mi-am dat drumul la un fel de grimasa. Mult prea tare. La staţia numărul şase un grup de fete pe peron au început să danseze şi lumea a devenit deodată ciudat de nebună. Îmi venea şi mie să devin la fel. Am devenit puţin, doar puţin, cât un zâmbet fortat. Nebunii continuau să cânte într-o limbă ciudată. Cântau repede, n-am realizat că româna poate părea uneori ciudată. Am ciulit urechile şi am început să ascult. Să înţeleg. Erau acolo, în cântecul acela nebun, o mulţime de cuvinte fără cap şi coadă. Cuvinte simple, cuvinte obescene. Oamenii băteau din palme, cine să înţeleagă limba aceea ciudată. Eu o înţelegeam şi-mi venea să râd. În hohote. Era un spectacol macabru. Omul cu pălărie neagra mă privea ciudat. Statea acolo, cu pălăria lui neagră şi mă străpungea cu o privire albastră. L-am privit din curiozitate „de ce naiba mă priveşti aşa?”
Mi-a zâmbit şmecher. Undeva pe la 55 de ani, înalt, ceva prestanţă. M-a bufnit râsul. Încă atrag ?
La staţia numărul şapte au coborât nebunii. Au trecut mai întâi printre oameni să strângă bănuţii, şi-au adunat bănuţii şi duşi au fost. În sfarsit liniste. La staţia numărul opt omul cu pălărie neagră s-a ridicat, şi-a ridicat pălăria respectuos şi m-a salutat. Am zâmbit, mi-am pus căştile pe urechi şi dusă am fost.
Mai sunt şi zile din astea…
Lasă un răspuns