O priveai cum se ridică dintre pietre


O priviseși atunci ca picată din norii aia albi şi o crezuseși. Se citea dragostea în privirea aceea pierdută dincolo de tine. Te întrebase dacă e posibil să iubeşti aşa, intens şi multiplu în acelaşi timp şi tu îi răspunseseși ceva vag, şuşotit printre dinţi. De unde să ştii tu dacă e posibil? Pentru tine nu exista iubire multiplă, tu, raţionala, tu vedeai lumea în alb şi negru. Ea nu aşteptase răspunsul, ea îşi avea certitudinile ei. Îţi povestise că redevenise deodată ceea ce fusese odată, adolescenta îndrăgostită de soare, de flori, de culoare. De oameni şi versuri. Îi era aşa de bine să redevină, le dorea tuturor să redevină ca ea. Tu o priviseşi şi o felicitaseşi şi totuşi nu o înţeleseseşi. Tu, raţionala, tu concepeai viaţa doar într-un singur sens, sensul acelor de ceas. Fără întoarceri posibile.

Ea se întorsese în timp ameţită de vorbe şi năpădită de senzaţiile acelea ciudate declanşate de vorbe. Vorbele lui. Erau atât de intense şi atât de profunde senzaţiile acelea, încât nu mai există timp şi nici curgere firească a timpului. Ea, fata cu visele, se imagina în buclă. Nu există realitate, nu exista raţional în scenariile ei. Existau doar imaginile acelea construite pe măsura vorbelor. Imagini-vorbe.

Tu, raţionala, o priveai şi n-o aprobai. Era atât de ne-clădit totul. Sorbea fumul acela gros de grătar şi-ţi spunea că visele există cu un scop anume. Un fel de continuare a non-existenţei, cam asta erau visele pentru ea. Îţi spunea că voia să-l vadă, să-l simtă, să-l atingă, să-l strângă, să-l mângâie, să-i dea timpul de pe ochi. Să-l cureţe de firele acelea albe, să taie firele acelea albe şi să le facă smoc. Să ia smocul şi să-l pună sub pernă. Să nu mai treacă timpul. Smoc împotriva timpului, asta vroia să facă.

Îţi spunea că-l va vedea. Îşi dăduseră întâlnire a doua zi. Ea, el, o maşină pe benzină şi un sandwich făcut la repezeală. Îţi povestise apoi că i se lipise şerveţelul prea fin de sandwich-ul prea gros şi că existaseră o mulţime de fărâme care invadaseră pietrişul acela bătut de soare. O fărâmă din ea, o fărâmă din el si multe, multe alte fărâme de nimic. Că ea încercase să adune toate fărâmele degeaba. Erau prea multe pietre acolo, mici şi neregulate. Îţi povestise că nu dormise toată noaptea cu “gândul la” şi ratase aproape totul: visele, strângerile, smocurile, firele, îmbrăţişările. Sărutul. Se priviseră fără să se vadă şi conversaseră de complezenţă. Doi străini în luptă cu ei în luptă cu timpul. Se rataseră grandios printre pietrele acelea multe şi neregulate. Ea, cu imaginile vorbe devenite vise. O realitatea deformată de fata cu visele. El, cu viaţa lui perfect echilibrată. El, cu vorbele lui amare asortate la pietre. Îţi spunea că nu ratase despărţirea. O despărţire, o eternitate. Un capăt luat de la capăt. Îţi spunea că atunci ar fi vrut să dispară, să nu mai fie, să se ducă departe de tot, acolo, înainte de vorbe. Ea şi visele ei stupide. Ea şi incapacitatea ei stupidă de a citi rândurile dintre rânduri. Îţi spunea că ar fi vrut să ignore vorbele acelea dulci-amare, să-şi vadă de drumul ei asfaltat.

O priveai cum se ridică dintre pietre, se scutură de praf şi-şi vede de drum. Plângea și înainta. Nu înţelegea …

Aveai 45 de ani şi eliminai prin scris. Era felul tău de a te răzbuna pe viaţă.

Articolul integral aici

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s