Valentina


Eram acolo când escaladase Valentina ultima oară balconul. Ceruse voie să se ducă, implorase, rugase, promisese, ţipase, urlase din toţi rărunchii să iasă. Să se ducă. Să se vadă cu gaşca. Cu găştile. Nu i se dăduse voie şi-ntr-un moment de neatenţie generală dispăruse. O priveam pe Valentina şi mă aşteptăm mereu să cadă. Nu cădea. Revenea de fiecare dată şi promitea marea cu sarea şi cu nisipul fin. Că n-o să mai facă. Că sigur n-o să mai facă. Că întotdeauana era ultima şi ultima oară când era să facă.

Îi întrebasem pe cei mari de pedeapse. Ce fel de pedepse? Ar fi bătut-o de fiecare dată, dar n-ar fi servit la nimic. Bătaia învineţeşte, dar vânătul ca şi durerea trece. Ar fi continuat să-i interzică dar n-ar fi servit la nimic. Existau întotdeauna momentele acelea de neatenţie. Cei mari preferau s-o trateze ca şi cum n-ar fi fost. Să treacă prin ea priviri goale până dincolo de holul lung. Dincolo de ea. I-am aruncat şi eu priviri goale Valentine două zile pline şi mi-am amintit de mama. Nu bătea niciodată cu palma. Vânătul ca şi durerea trece, ignoraţa nu. Ignoranţa doare lung şi profund.

O priveam pe Valentina ca şi cum n-ar fi fost şi simţeam cum suferă în tăcere. Îi lipseau cuvintele acelea aprige. Valentina avea întotdeauna replici pregătite pentru cuvintele acelea aprige. Răspundea până i se învineţeau buzele şi nu le mai simţea. Atunci dădea doar impresia că renunţa şi apoi dispărea. Non-cuvântul însă o revolta. Non-cuvântul o destabiliza. Îmi aduceam aminte de non-cuvintele mamei, de zilele acelea lungi şi goale şi mă simţeam la rândul meu de 18 ani cu un sac de vise şi posibilităţi. Nu există replică la non-cuvânt. Există doar vise şi iluzii la non-cuvânt. Fără să ştie, fără să vrea, Valentina se maturiza.

Ernesto Sabato spunea undeva că “adevărurile sunt bune în matematică, în chimie, în filozofie. Dar nu în viaţă. În viaţă sunt mai importante iluziile, închipuirea, dorinţa, speranţa“. Îi dădeam dreptate lui Ernesto Sabato şi exersam non-cuvântul în continuare în drum spre “acasă“. Ca şi Valentina, aveam nevoie de o palmă. Doar palma non-cuvântul stabilizează.

Acasă m-am desprins dintr-odată de non-cuvânt şi am căzut în picioare pe parchetul de stejar. Părinţii mei nu-mi impuseseră niciodată căzutul in picioare, dar eu, împinsă de la spate de viaţă, îl învăţasem fără să ştiu.

Îl învăţasem fără să vreau.

Textul integral aici.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s