Un colţ de eternitate : Emil Chiriac


Avea un stil al lui anume. Adică nu tăia, doar dădea de înţeles. Nu-ţi băga gramatica pe gât, nici literatura nu ţi-o servea cu polonicul. Cine avea afinităţi se servea. Cine nu, trecea cu notă de trecere.

Ne-a spus odată să scriem despre nu mai ştiu ce personaj. Nu personajul era important. Era important ceea ce reţinusem noi despre personaj. Ne spusese să-i facem şi-un portret personajului „să fie trecerea lină, cât mai lină între poveste şi personaj”. Ţin minte că mi-au curs cuvintele lin, extrem de lin. Nu mai ştiu exact povestea, n-am reţinut decât trecerea. Aşa cum o ceruse el, „să nici nu-i dai seama unde se termină povestea şi unde începe personajul”. Alesesem o descrire integrată în poveste. Fără ruperi, fără tranziţii.

Când a venit cu caietele alea subţiri de teză – dictando cu foarte puţine foi, a spus notele în ordine descrescătoare. Pe la nota şase mi-am spus că dădusem cu bâta în baltă. La nota cinci m-am gândit cum s-o anunţ pe mama. Pe la patru am început să-mi rod unghiile. Mai jos de patru n-a dat că nu avea cum să compenseze „la oral” cu notă de trecere. Rămăsese cu un singur caiet în mâna. Mă privise lung. Îmi venea să întru în pământ de ruşine. Nu ştiu de ce ruşine, probabil din cauza privirii. Perpendiculare.

Apoi deschisese tacticos caietul şi începuse să citească rar, cu intonaţia potrivită. Era descrierea mea integrată în poveste. Intonată aşa cum trebuia, crea un oarecare efect. Avea o voce gravă şi nimeni, absolut nimeni nu îndrăznea să-l întrerupă. Când a terminat de citit m-a felicitat şi mi-a spus că la aşa ceva se aştepta. A fost singurul zece din clasa. Aveam 14 ani şi mă hotărâsem deja să dau la „Info”.

Îl chema Emil Chiriac şi a fost unul dintre profesorii care mi-au marcat existenta. Prin nouăzeci şi ceva am aflat că a murit strivit de un troleibuz. N-am aflat niciodată de ce sfarsitul este atât de incompatibil cu tot restul.


Acesta este un articol din seria „Care a fost profesorul care ţi-a schimbat viaţa”. Vor mai fi şi altele. De ce ? Din simplul motiv că astfel de oameni îşi merită dreptul la eternitate.

Dacă simţiţi la fel, vă invit să le dedicaţi la rândul vostru un colţ de eternitate. 

23 de gânduri despre &8222;Un colţ de eternitate : Emil Chiriac&8221;

    1. Există aceşti anonimi care modelează vârste fragede. Există aceşti anonimi cărora le datorăm o parte din ceea ce suntem. Am avut tot timpul sentimentul că le-am rămas într-un fel datoare. Acesta este felul meu de a le mutumi. Chiar dacă uneori e un pic prea târziu…

  1. Da, da, da. Ai ( sau aveți, se pare) mare dreptate. Există și latura aceasta frumoasă a învățământului, latura oamenilor frumoși, ca domnul Emil Chiriac, odihnească-se în pace! Și într-adevăr, e frumos să amintim și astfel de oameni, care chiar merită, nu doar pe cei care dăunează sistemului.

    1. Nu sunt (chiar aşa de) bătrână😉 Mă poţi „tutui” fără probleme !

      Îmi place să cred că timpul aşeza oamenii acolo unde le e locul. Oamenilori care ne-au marcat existenţa le doresc piedestale. Sunt atâtea polemici privind calitatea învăţământului „din ziua de azi” încât uităm să privi în jur şi să vedem. Poate trecem pe lângă nişte oameni care ar merită atenţia?

      1. Chiar am avut o discuție referitoare la acest aspect în urmă cu câteva zile. Printre atâtea lacune în sistemul de învățământ mai există, ce-i drept, nu mulți, acei oameni care, prin pasiune și dedicație, reușesc, totuși, să umple acele goluri, dar pe care, din păcate, îi ignorăm.

      2. Așa este!🙂
        P.s.: Să-mi fie cu iertare dacă am greșit cu ceva, dar regulile de politețe se aplică, în cazul meu, și în virtual, de unde și teama de a „tutui”.

  2. Exact acest lucru mi s-a întâmplat și mie în clasa a VIII-a cu teza la istorie. Subiectul fusese Stefan cel Mare, parcă. Diferența e că mi-a cerut mie s-o citesc în fața clasei. Eram roșie ca racul fiert pentru că eram foarte timidă. Și profesorul meu a murit câțiva ani mai târziu. Popa Neculaie se numea și era profesorul cel mai exigent din scoală. A, și eu tot la info am dat🙂

      1. Aaaa…, ba da. Dirigintele din 5-8. Extraordinar profesor de matematică, execrabil diriginte. Doar că eu am crescut fără tată, eram tare în matematici, el nu avea copii și ne-am prins cumva în hora unui soi de filiație.

  3. Impresionant! Aș vrea să scriu și eu despre un Profesor (da, cu p mare), dar mă simt atât de săracă pe dinăuntru… Au fost câțiva care mi s-au întipărit în minte și-n inimă, dar parc-aș fi vrut altceva. Ceva mai mult.

    1. Cand va veni vremea sa „iasa” vor iesi si cuvintele. La mine au stat multa vreme undeva intre mine si lumea exterioara. Sentimetul acela, trait atunci in asteptarea rezultatului la teza a fost unul dintre momentele care mi-au marcat existenta. Fara sa stiu. Am descoperit asta ani multi dupa. Azi, cand scriu un text in care includ o descriere”fluida” ma gandesc la el. profesorul. Cu „p” MARE.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s