Scrisoare deschisă

Suntem cel putin două...

Nici nu ştii cât de aproape – pe aceaşi lungime de undă – suntem. Sper că totul se va termina într-un mod convenabil. Am citit că 5 ianuarie este cea mai depresivă zi a anului. Când am citit asta tocmai îmi venea să-mi iau lumea în cap. Atâta gri. Atâta ceaţă. Să înnebuneşti şi alta nu. Apoi am dat vina pe zi, mi-am pus o ţuică şi m-am uitat la un film nemţesc. O poveste tristă şi adevărată dinainte de căderea zidului. Şi privind filmul acela am devenit şi mai tristă. Vremurile acelea le-am trăit şi eu fără să ştiu cât sunt de grele.

Într-un mod absolut straniu eu am păstrat doar amintiri frumoase legate de “vremurile acelea”. Nu duceam lipsă decât din când în când de căldură, din când în când de lumina şi din când în când de deschidere. Dar tocmai aceste „lipsuri” au creat „amintirile acelea frumoase” de care îţi vorbeam. Reperele acelea la care mă refer atât de des în ultimul timp … „aşa era şi pe vremea aceea”. Când simţeam lipsa căldurii dădeam pe gât o palincă şi povesteam – probabil de acolo mi se trage dragostea pentru pruna – când duceam lipsă de lumină aprindeam lampa cu gaz, aprindeam o lumânare, aprindeam ce îmi pica la îndemână. Când mirosea prea tare a petrol găseam un motiv să ies, să scap de putoarea aceea insuportabilă. Ieşeam, afară era deja noapte, ieşeam şi ne bulgăream până nu mai puteam. Nu ştiu de ce bulgarii aia mi-au rămas lipiţi de retină atâta amar de vreme, nu ştiu şi nici nu încerc să explic inexplicabilul. Când duceam lipsa de deschidere ieseam pe Republicii la pas molcom şi colindam librăriile. Cărţile din pachetele obligatorii erau deschiderea mea.

Nici nu ştii cât de aproape – pe aceaşi lungime de undă – suntem. Sper că totul se va termina într-un mod convenabil. Am citit că 5 ianuarie este cea mai depresivă zi a anului. Şi azi chiar tind să le dau dreptate studiilor. Am păşit cu dreptul în noul an şi am continuat cu stângul. Mi-au „tăiat” din greşeală internetul şi pentru un lung moment, m-am simţit ruptă de toţi şi toate, căţărată undeva sus de tot într-un turn de fildeş. Mi-au explicat că ar fi trebuit să cer „altfel că nu era vorba de reziliere, era doar o simplă modificare”. Le-am spus că n-aveam de unde să ştiu şi i-am întrebat ce se poate face. Mi-au răspuns că se pot face multe dar durează în medie 15 zile. Le-am spus că e prea mult şi mi-au răspuns că n-au ce face. Am ales într-un final să trec la fibră şi acum aştept să treacă zilele. Gri. Ceţoase. Îmi pierise cheful, îmi lipsea căldură, deschiderea. Toată dimineaţa am aşteptat să-mi treacă şi până la doişpe nu mi-a trecut. Apoi mi-am pus o ţuică şi m-am uitat la un film nemţesc. Un film trist şi adevărat despre acelaşi fel de oameni care am fost şi noi fără să ne dăm seama. La un moment dat m-am întrebat dacă colegii mei au fost la un moment dat obligaţi să tragă în oameni. Colegii mei erau în armata pe timpul Revoluţiei. În filmul nemţesc soldaţii erau obligaţi „să-şi facă datoria faţă de patrie”. E ciudat că nu m-am întrebat niciodată dacă colegii mei au fost obligaţi să tragă în oameni. Nu-mi amintesc să le fi pus întrebarea în mod direct. Să nu fi indranznit să le pun întrebarea în mod direct? Să fi fost prea ocupată cu „noua mea viaţă de studenta” ruptă de anii aceia atât de frumoşi de dinaintea Revoluţiei? Să fi fost doar ignoranţa? Cine poate ştii…Ar fi trebuit să întreb, sigur ar fi trebuit să întreb, n-aş fi cărat după mine întrebări vechi cât un sfert de veac. Am fost atat de aproape, am ales sa ignor momentul … Da, viaţa e o curvă !