Abisuri

Intr-o anumita stare de o anumita intensitate, variabila, lucrurile pareau cand aproape rotunde, cand aproape patrate, cand aproape deloc.

Intr-o astfel de stare, de intensitate variabila, pasiunile i se pareau dependente „unde sa fi oare limita ca nu-i deloc vizibila cu ochiul gol” si dependentele de-a dreptul chin „tu  numai despre asta stii sa vorbesti?”.

Cei din jur o priveau cu ingaduinta celor cinci minute de recunoastere apoi clipeau din ce in ce mai des pana le amorteau firele din varful pleoapelor, firele de la baza pleoapelor, pe scurt pana le amorteau aproape toate firele. Cand toate acestea se petreceau, pleoapele cadeau, ochii se acopereau, sprancenele zvacneau, firele se incruntau, bataile se accelerau, culorile se intensificau, gandurile rabufneau, vorbele si ele imediat dupa, buluc, pana totul devenea o ameteala greu de descris cu cuvintele altora, o atmosfera din genul celor per global in ceata, detalii estompate de seriosul situatiei „tu nu vezi ca eu chiar ma implic?”, senzatii bine conturate (tot de seriosul situatiei) „daca mai continui in stilul asta, pleznesc”, comportamente un pic peste media comportamentelor acceptate drept comportamente „normale”, si multe alte rabufniri cam de aceasi nuanta, bine definita.

Starea se repeta la nesfarsit, bucla dupa bucla, fular peste ochi, lipici peste buze, obloane peste urechi „Dependenta poate fi si o pasiune dusa pana-n panzele albe” pana ce i se termina esenta de tot si atunci devenea o stare amorfa, echilibru precar intre doua lumi, o pauza de stare in asteptarea altei stari. Si asa mai departe pana i se terminau toate pasiunile, golite de esenta de prea-plinul buclelor. Atunci, si numai atunci, respira profund pana la capat si se declara plictisita de platitudinea inconjuratoare.

In jur, lumea aprecia in sfarsit inistea….