Am sărit, apoi am sărit din nou și din nou și tu mi-ai spus stai naibii locului dar eu nu te-am ascultat, nu puteam să te ascult, trebuia să sar, și am sărit din noi, și tu te-ai enervat, da, dar eu am continuat să sar, încă de vreo douăzeci de ori am mai sărit, doar știai că trebuia să sar până la o sută, mai sărisem și ieri și alaltăieri și tu tot nu înțelegeai, ziceai că e imposibil să fiu atât de sărită și, chiar când am ajuns la o sută fix, ai deschis fereastra și mi-ai făcut vânt.
Închide ochii, înghite și taie. Nu te îneca. Scuipă. Înăbușă. Strânge cât poți tu de tare și ține-ti răsuflarea. Unu, doi, trei, patru, cinci, șase, șapte, expiră. Încet. Nu te lăsa doborât de remușcări. Sfârteca. Folosește-ți mâinile. Dinții. Mușcă adânc. Cât poti tu de adânc. Scuipă toată pielea aceea zbarcita de timp. Culege așchii din oasele mele și ridică palate la intersecția coșmarelor. Când ai obosit, fă-mă din nou și din nou, apoi omoară-mă. La infinit. Șapte este numărul meu norocos.
– De ultima dată când ne-am văzut, mi-a mai crescut unul.
– Doar știi că au spus că pot apărea efecte secundare.
– Da, stiu, dar n-au dat prea multe detalii.
– Ei și tu! Tu crezi că ei le stiu pe toate? Ia adu-ți aminte de povestea aceea cu Zetaomega Popescu, femeia aceea cu un singur ochi. I-au aplicat tratamentul timp de trei săptămâni și, ce să vezi? S-a trezit femeia cu un al doilea ochi de toată frumusetea, drept în vârful capului.
– Acum, că zici, îmi aduc aminte, da. A făcut ceva vâlvă povestea asta. Și atunci au promis solemn că vor testa mai bine tratamentul.
– Eh, au zis și ei, să închidă gura târgului. Crezi că de efectele secundare le pasă lor? N-au ei interes să piardă timpul cu testele. Banii lumină, asta îi interesează.
– Da, dar măcar de-ar fi scris negru pe alb : atenție, efecte secundare posibile. Nu m-aș mai fi speriat atât de tare când au început să crească. Unul pe săptămână, îți jur că nu mai pot.
– Parcă au spus ei ceva de terapie adaptată la felul de a fi al fiecăruia. Probabil că asta este. Tratamentul se autoadaptează. Tu mereu ai fost un intovertit care despică firul în patru.Nu zic că e ceva rău, zic doar că poate s-a crezut necesar să-ți mai crească câteva creiere
Își pune pălăria în cuier, își suflă nasul zgomotos, apoi începe:
– Ți-am spus doar, n-ai vrut să mă crezi când ți-am spus că o să-mi cadă cerul în cap. Mi-ai zis că aberez eu, ca de obicei. Ei uite c-a picat. Fix în creștetul capului a picat.
– Mai taci, măi omule, că tu mereu faci din țânțar armăsar. Tu și drobul tău de sare, m-ați înnebunit și alta nu. Mai lasă-mă-n pace cu nebuniile tale, trăiește prezentul și atât. Ce trebuie să se întâmple, oricum se va întâmpla.
– Omul strânge pumnul și dă una în masa. Se fac țăndări o farfuri și un castron.
– Mai lasă-mă-n pace cu discursurile astea motivaționale, femeie. Că mă bagi în mormânt cu ideile astea ale tale. Eu îți spun că mi-a căzut cerul în cap și tu, tu ce poți să-mi zici ? Să trăiesc prezentul? Dar îl trăiesc, femeie. Tu nu te uiți la mine că sufăr? Fix în creștetul capului m-a lovit. Dacă mă dădeam puțin la o parte, nu mult, doar câțiva centimetri, nu mai cădea peste mine. La asta servește suflatul și-n iaurt și drobul de sare. La asta servesc amândouă, daca vrei să știi. – Și acum ce vrei de la mine? Ia un paracetamol și o aspirină cu multa apă si bagă-te în pat. Și după, dacă încă îl mai simți, acolo, în creștetul capului, să stingi lumina și să respiri adânc. Că doar n-a murit nimeni dintr-o simplă răceală
Am deschis sertarul și mi-am adus aminte.
Când ai plecat, aveai lacrimi în ochi. Îți venea să urli de durere, dar n-ai urlat.
Mă iubeai enorm, perfect, profund și imens. Așa îmi spuneai și, de fiecare dată când voiam să-ți răspund, îmi puneai degetul pe buze și-mi spuneai să tac. Era secretul nostru. Trăirea și sentimentele nimănui altcuiva. Erau ale noaste. Erau diminețile nostre târzii și cafelele noastte amare. Era tot ce puteam să fim și n-am fost. Apoi am luat degetul din sertar și l-am băgat în buzunar.
În definitiv, de ce nu. Orice poate fi. De sus, de foarte de sus. Oamenii purici. Dintotdeauna. Puțin peste. Hăul e imens. Închid ochii. Apari tu. E roșu zdravăn. Frisoane. Deschid ochii. Peste orașul de la poalele muntelui s-a așternut tristețea. Plâng. Cât e lumea de. Zi ce vrei tu. Umedă. Indiferent de cum. Lată. Lungă. Nu mai contează. Indiferent de ce. Nu există piedici. Realitatea ucide. Rationalul ucide. De ce, nu mai contează. Adevărul este că apune. Un roz mișto. Închid ochii și îl rețin.
Bărbatul a bătut cu pumnul în blat de i-au sărit ochii receptionerului care, vădit deranjat, a căutat într-un caiet numele, prenumele și data, apoi a verificat atent, domnule, dar nu trebuie să vă enervați, i-a spus el bărbatului, trebuie să existe o explicație, uitați-vă și dumneavoastră, nu se potrivește, nu apăreti cu numele pe nicăieri dar bărbatul nu l-a ascultat, a scos pistolul, l-a împușcat și apoi a plecat furios, trântind ușa.
În tot acest timp, în camera o sută unu din orașul alăturat se lăsa noaptea.
Se îmbrăcase cu cea mai frumoasă rochie pe care o avea, verde crem cu dantelă fină la manșete și cu un guler tăiat cuminte în jurul gatului, își prinsese părul într-un coc și lăsase câteva picuri de apă amestecată cu petale de trandafiri să-i umezeasca gâtul. Când căzuse noaptea, se acoperise cu o pelerină neagră și se furișase până la poarta din spatele grădinii, apoi urcase treptele și, nerăbdătoare, bătuse la ușă. Bărbatul n-o recunoscuse, o privise doar mirat și închisese ușa în urma ei. Iar greșise secolul.
Îmi doream atât de mult să dispari încât am scris unu, ăsta e primul lucru pe care trebuie să-l fac anul ăsta, apoi am privit artificiile, am ciocnit un pahar și am început să-mi golesc mintea de ochii tăi, de zâmbetul tău, mi-am șters din memorie parfumul tău, dara aceea fină de tutun amestecat cu bere, am ucis sentimentele, unul câte unul, până când, spre dimineață, obosită, am început să cred că nu mai ești dar tu mi-ai pus un deget pe buze și m-ai rugat frumos să-mi pun o dorință. Te-am ascultat.
Abisuri 