Lună: octombrie 2020

Dacă ar fi după mine, aș sta întinsă toata ziua pe canapeaua de pielea maro, la gura focului și mi-aș construi câte un oraș de hârtie în fiecare colț al casei. Aș ascuți câte un creion pentru fiecare perete și aș scrie câte-o poveste pe zi, apoi aș umple pereții de capitole iar seara, seara m-aș plictisi și as șterge totul cu guma de șters pereții și pereții de hârtie ar deveni din nou albi ca zăpada. A doua zi aș lua-o de la capăt cu altă poveste, cu alte capitole pe pereți, cu alte creioane dar aceeași ascuțitoare, cu alte personaje cărora le-aș inventa vieți și, dacă hârtia aceea albă ar ceda sub greutatea vieților, sau a oamenilor, sau ar ceda pur și simplu de prea mult șters, de prea multe cuvinte, de prea mult, aș construi alte orașe de hârtie, în fiecare colț al casei și aș așterne autostrăzi care n-ar depăși planul cincinal, nu, cincinalele n-ar exista în orașele mele, acolo ar fi doar unele personaje, alese pe sprânceană, cărora m-aș strădui să le dau caractere speciale și complet autentice.

Sursa foto : arhiva personală
De exemplu doamna MO, ea ar fi personajul principal care ar inventa internetul a doua oară – ea ar fi perfect conștientă că îi lipsește originalitatea și m-ar învinuit pe mine, inventatorul orașelor de hârtie de unele lipsuri dar eu i-aș aminti că, dacă n-aș fi fost eu, nici ea n-ar fi existat. Doamna MO n-ar insista, nu i-ar sta în caracter sa insiste, s-ar trânti, da, s-ar trânti pur și simplu în colțarul de stofă din colțul sufrageriei și ar ofta, amintindu-și cât de greu a fost cu căratul lui iarna pe deal, într-o Dacie verde care făcea figuri. Vremurile erau reci pe atunci și mobila era grea, cu adevărat grea, făcută dintr-un amestec ciudat de resturi lipite între ele și în caracteristicile tehnice din magazin cineva pur și simplu omitea mereu să scrie cât e de grea mobila căci cât era de urâtă se vedea cu ochiul liber, între orele opt și cinci, exceptând duminicile, căci pe atunci nu exista comerțul on line și sâmbetele erau zile lucrătoare.

Apoi, trântită pur și simplu pe colțarul de stofă, doamna MO ar inventa a doua oară Internetul, de nervi și apoi ar inventa și magazinele de vânzări on line și agregatoarele de conținut, apoi ea ar sta doar „pur și simplu tolanită” pe colțarul de stofă și ar constata cât e de greu să inventezi lucruri.

Da, doamnei MO i-ar plăcea teribil să viseze, așezată acolo, în colț, imaginandu-și că al doilea Internet, cel inventat de ea, ar lua amploare și ea s-ar îmbogăți peste noapte, în definiv de ce nu s-ar îmbogăți și ea peste noapte, și alții au făcut-o și ei au început să-și imagineze lucruri într-un garaj și atunci, personajul meu principal ar realiza cât de important este locul, amprenta și atmosfera locului, amplasarea în spațiu și timp și ar privi lung timp biblioteca pătrată de lângă televizor pentru a alege într-un final, o carte în care se va putea pierde cu adevărat, să uite că Internet -ul a mai fost inventat o dată,

Pe mine mă cheamă Dani și m-am născut pe 10 noiembrie. Mami a fost prima care a spus că semăn cu ea.
Mami e atât de frumoasă încât tati s-a îndrăgostit de ea imediat. I-a făcut curte, i-a adus flori și prăjituri, a invitat-o la un film, a ținut-o de mână pe stradă și, într-un final, și-a luat inima în dinți și a cerut-o de nevastă.

Tati n-ar fi îndrăznit să dea ochii cu părinții lui mami dar mami a insistat să vină să-i ceară mâna acasă. Lui mami îi plăceau toate obiceiurile vechi, în plus de prăjituri și filme vechi. Tati s-a cam bâlbâit în fața lui buna și bunul și a devenit atât de roșu la fața încât lui mami i s-a făcut frică să nu pățească ceva și i-a adus un pahar de apă care a fost binevenit căci lui tati chiar îi era sete, sau, cum obișnuia el să zică, „avea un fir care i se zbenguia pe gât care trebuia potolit „.

După ce a băut toată apa din pahar, vocea lui tati a revenit la normal și atunci cerut-o pe mami de nevastă. Buna și bunul nu se așteaptau la așa ceva, s-au fâstâcit și ei puțin în fața lui tati dar, până la urmă, au acceptat și, ca să sărbătorească evenimentul, l-au servit pe tati cu o vișinată făcută în casă și apoi cu o țuică făcută în casă ca, până la urmă, să -l convingă pe tati să servească și un pahar cu vin alb, făcut tot în casă pe care tati, de rușine, nu l-a putut refuza și pe care l-a băut până la fund după ce a terminat paharul de țuică.

Până la urmă a venit seara și mami și tati au trebuit să plece acasă și acasă au continuat să sărbătorească evenimentul ca doi porumbei, și atunci am apărut eu. Mai precis spus, eu am apărut nouă luni mai târziu, pe 10 noiembrie.
La început mami nu a știut că exist, eram cât un ac de gămălie și nu făceam prea mult zgomot, până când, la un moment dat, m-am plictisit singur și am început să dau ceva semne care i -au provocat grețuri lui mami și abia atunci și-a dat și ea seama că exist.

S-a bucurat foarte tare când a aflat că exist, i-a spus și lui tati care a luat-o în brațe și a învărtit-o în aer puțin și apoi i-a spus că trebuie să se grăbească cu nunta, că așa era pe vremea aceea, lumea vorbea vrute și nevrute. Și chiar s-au grăbit, au fost la primărie, au semnat actele și apoi au făcut o nuntă mică, doar câțiva prieteni apropiați, dar mami s-a simțit bine, a și dansat și atunci a fost cam ciudat pentru mine, am avut senzația că mă răstorn și a trebuit să-i dau de știre lui mami și mami n-a mai dansat, că mă avea pe mine, un pic mai mare decât un vârf de ac cu gămălie.

După ce s-a terminat petrecerea, au început să facă planuri. În primul rand, camera mea. Trebuia sa fie perfectă, spunea mami. Pătuțul trebuia să fie alb, cu desene mici de o parte și de alta, niște ursuleți, de exemplu, ursuleții erau cei mai potriviți, nu-i așa? Tati zicea mereu ca mami în ceea ce privește design-ul și alegerea desenelor. Ca să n-o supere cred, era o perioada dificilă pentru mami, jucau hormonii șah cu creierul ei, așa obișnuia mami să spună când simțea că nu mai poate.

Cu pătuțul alb cu ursuleti mici a fost ușor. Și culoarea pereților a trecut ușor de pretențiile lui tati : pereților le trebuia o culoare neutră, să meargă și cu fata și cu băiatul. De exemplu, galben. Și galben au rămas.

Problemele au început să apară când a fost să fie aleasă jucăria de căpătâi. Mami ținea morțiș să fie o girafă, girafa Sophie de exemplu, tati era de părere că un animal de pe la noi ar fi mai potrivit. De ce nu ursul Toto sau câinele Rexi? Au durat mult discuțiile pe subiect, aproape că îmi venea să apar prematur pe lume, doar să înțeleagă și ei că pentru mine, așa cât un ac cu gămălie un pic crescut cum eram, un capăt înodat de cârpă era suficient ca jucărie de căpătâi..

1985, vara….
„Cusut si Brodat, curs intensiv pentru orice nivel”. Citesc anunțul în ziarul pe care mi-l aduce încă nea Stancu, poștasul, și mă gândesc că mi-ar prinde bine un curs din acesta. Suntem undeva pe la mijlocul anilor optzeci, nu au dispărut încă ziarele, scrisorile sunt încă scrise de mână și sosesc prin poștă, încă nu s-a răspândit utilizarea cardurilor bancare și revista Burda se obține greu, pe sub mână. Și totuși oamenii se distrează, organizează petreceri, apartamentele de două camere la bloc sunt invadate în fiecare sâmbătă seara de adolescenți și adolescente dornici de distracție și eu, eu nu fac excepție de la nimic. Maine sunt din nou invitată!

Iau cu împrumut de la Ingrid, prietena mea, o Burda nou-nouță. Pentru o amandină cu Cico la cofetăria de la parterul blocului, Ingrid ar face orice. Lui Ingrid îi plac dulciurile, asta e evident. Și Ingrid primește în fiecare lună pachete din Germania, de la rude : praf de budincă, spaghete, ciocolată, cafea, reviste Burda. Chestii din acestea. Cafeaua și ciocolata ajung foarte rar la noi. Le cenzurează pe drum băieții de la securitate. Revista Burda ajunge din când în când. Nu am găsit încă explicația.

main product photo
Sursa foto : Cusut și Brodat
Răsfoiesc ultimul număr și constat că se se poartă culorile pale și bluzele largi, cu guler de tip bărcuță. Mă decid greu ce să aleg, îmi plac aproape toate culorile pale. Până la urmă aleg niște nădragi cu talie înaltă într-un turcoaz pal asortat la o cămașă din vâscoză, cu guler barcă. Nu prea le am cu design-ul vestimentar și cu asortarea culorilor așa că o întreb pe Ingrid dacă merge. Dă din cap că „da” dar apoi spune că vor fi două mari probleme cu acea ținută. O împușc din priviri. apoi respir rar, să mă calmez. Mă enervează când îmi dă speranțe deșarte.

Îmi spune că : unu) materialul ăla turcoaz pare a fi, de departe, un produs rar întâlnit pe piață și doi) nu avem masina de cusut. Ii dau pe jumătate dreptate : știu să cos de mână. De fapt, știu să cos doar de mână. Mașină de cusut nu am avut niciodată. Nici bicicletă nu am avut, nici cursuri de înot sau de tenis și nici lecții de pian nu am avut. Toate acestea au devenit la modă mult mai târziu.

Revenind în anii optzeci, rămâne deschisă problema cu materialul pentru nădragii largi. Material la metru încă se găsește dar nu turcoaz. Nu-mi place cum stă treaba, trebuie să improvizez. Caut prin dulapuri până găsesc patru prosoape mari, primite pomană. Toate turcoaz, de nuanțe un pic diferite. Îmi asum riscul și o rog pe Ingrid să scoată tiparul din Burda. Mai întâi îi promit că o să facem clătite cu apă și gem, abia apoi acceptă. Ingrid caută niște foi de calc deja folosite și le potrivește pe tipar. Mai merg folosite odată. Când e gata tiparul, încep să tai din prosoapele turcoaz până se potrivesc pe tipar. Cu materialul pentru cămașa e mult mai simplu. Iau un cearceaf la întâmplare și-l tai după tipar.

Sursa foto : Unsplash
Apoi pun ață albă în ac și mă apuc să cos. Nu-mi place să cos, mă înțep des și nu țin linia dreaptă. Cos rar și strâmb, nădragii capătă o formă oarecare, cămașa la fel. Privite de departe, de foarte departe, par în regulă. La petrecere însă spațiul e mic, cinzeci de metri pătrați, cu tot cu balcon. Nu spune nimeni nimic dar își cam dau coate. Arăt doar parțial ca scoasă din reviste. Cracul stâng e evident mai larg și cel drept e evident mai scurt. Dansez mai tot timpul, să nu se observe, dar cusăturile de mână tot crapă spre dimineață. Nu spune nimeni nimic dar știu că toată lumea știe. Observ dar sunt prea obosită să ripostez. Plec de la petrecere cu nădragii prinși cu bolduri și mă înțep doar de două ori până acasă. Acasă promit să fac mai bine pentru petrecerea de săptămâna viitoare.

Săptămâna viitoare îmi aduc aminte de tanti Mia, sora bunicii. și strig „evrika!”. Ingrid se sperie dar eu îi explic : mătușa are o mașină de cusut Singer. Neagră, cu pedală. Am nevoie doar de tipar. De restul se va ocupa ea. Mă uit fix la Ingrid, Ingrid îmi zâmbește. Zâmbetul ei spune clar „dacă vrei să te ajut, mai promite-mi ceva dulce”. Îi mai promit și o rog să -mi facă tiparul. O fustă lungă și creață și o bluză fără mâneci. Mi-l face. De restul se ocupă tanti Mia. Mătușa este o croitoreasa desăvârșită. Așa cum unii sunt bucătari desăvârșiți sau cizmari desăvârșiți sau tâmplari desăvârșiți. Mă uit la ea cum coase la mașină, cât de perfect aliniază materialul sub talpă și cat de drept trage și mă întreb dacă voi deveni vreodată desăvârșită în ceva. Nu obțin nici un răspuns pe moment.

Pe moment las planurile de desăvârșire baltă și probez fusta. Îmi vine perfect!

Petrecerea este un succes, fusta face ravagii și eu încep să o vizitez mai des pe tanti Mia. Când ne întâlnim, eu nu vorbesc mult, o privesc doar cum transformă bucăți anodine de material în ținute somptuoase și o ascult. În timp ce coase, îmi povestește. S-a născut înainte de al doilea război mondial, a supraviețuit războiului apoi a fost costumieră la teatrul din oraș. A trăit vremuri grele dar, datorită pasiunii pentru croitorie, a supraviețuit. „Cu materialele pentru costume a fost cel mai greu”, îmi spune mătușa. „Se găseau greu materiale de calitate care să nu se rărească la a treia purtare și culorile erau un dezastru. Ieșeau la prima spălare”.

Cifra șapte, toamna anului 2020, undeva, într-un oraș oarecare. De ce taman șapte? Oare pentru că ea se născuse într-o zi de șapte? Poate. Sau poate că nu. What can be The answear? Cine poate spune? Viața este plină de coincidențe de tot felul.

Încă plouă. O ploaie rece, deasă. Oameni grăbiți se îndreaptă spre metrou. Frunze ofilite se strivesc sub tălpi groase. Își strânge paltonașul scurt și-și aranjează eșarfa. Apoi deschide umbrela și pășește prin ploaie. Un pas, doi pași, o intersecție, o bancă. Nu se așază, îl așteaptă în picioare, lângă un stâlp.

În acea dimineață de toamnă s-a trezit cu cifra șapte în cap. Apoi a luat o aspirină și s-a întrebat „de ce taman șapte ?”Negăsind răspunsul, a deschis larg ușile dulapului și și -a ales o ținută decentă, de zi. Șapte articole, șapte povești. Avea nevoie de povești. Ce ar fi fost toamna aceea fără povești? Ar fi fost doar o ploaie fină și rece și multe nostalgii. Avea nevoie de povești ca să treacă peste ploaia aceea rece. Șapte articole, șapte povești,