Lună: august 2018

Avea un chip ratat ascuns în spatele unor ochelari cu rame groase. Lentilele păreau  puțuri și ochii, mici, de un albastru șters, cioburi pe fundul lor. În ciuda chipului ratat sau poate tocmai de aceea, fata cu coadă de cal avea un suflet mare pe care îl ascundea în spatele unei timidități bolnăvicioase dobândite de mică și cultivată de-a lungul anilor de atacurile repetat răutăcioase la adresa ei. Atrăgea răutățile celorlalți ca un magnet și tăcea, continuând să încaseze până când se umplea de atâta rău și-și pleca privirea urmărind contururile pietrelor cubice, mișcarea dezordonată a pufului de păpădie în contact cu praful și direcția aleatoare a păianjenilor gri grăbiți de vânt. Observa fiecare detaliu, fiecare fir, fiecare nuanță și nu mai asculta. Erau multe momentele ei de rupere de lume, atât de multe încât începuse, la un moment dat, să iubească la nebunie lentilele groase în formă de puț…

De-ar fi fost să n-o mai simtă, ar fi încercat să o elimine strop cu strop.

Prin toți porii, de-ar fi fost să nu-i mai fie ar fi încercat să o facă să se evapore, să i se îndepărteze de gânduri, de vise, de fantasmele nopților târzii de vară, de stropii reci și de hainele rupte de atâta ea : ea zâmbind, ea dansând, ea scoțându-i copilărește limba, el închizandu-i ochii în cuvinte si pleoapele între buze, ea strângându-i  în joacă sufletul prea stans, el înecându-și durerea între două metafore alese la întâmplare.

Știi?
Mă doare
Fiecare rid, fiecare pleoapă
Mă doare fiecare punct
Și mă frământă
Fiecare șoaptă
Despart cuvintele-n silabe și repet
“Un gând, o imagine în spatele unui cuvânt
Un eșec”
Și, în pofida tuturor aparențelor,
Senzația că „tu subiect”
Tu te joci
Tu nu ești
Tu amăgești

Apăruse în viața mea într-o duminică ploioasă de toamnă, acum vreo trei ani. Priveam viața din spatele unui stâlp gri și încercam să nu trec odată cu ploaia. Îl remarcasem fără să vreau, ceva în felul lui de a evita lumea în piața aceea plină de oameni, mă făcuse curioasă. Îl urmărisem de departe cu privirea și remarcasem că mergea împiedicat târându-și după el piciorul beteag. “Fiecare om cu corvoada lui” îmi spusesem ascultându-l cum comandă două kilograme de roșii bine coapte și o legătură de mărar legată cu zgârci.

Marți se trezise într-un pat de hotel de mâna a doua. Privise printre vise fereastra murdară și descoperise mirată o stradă îngustă care se termina într-un gard de plasă gri. Un porumbel zăcea învins, între două bucăți de lemn și, de undeva de departe, se auzea un copil care plângea. Nori grei și gri dădeau să cadă peste orașul de pe malul canalului. Mirosul  era pregnant acru și probabil că asta o si trezise. Nu-și mai amintea nimic. „Un peisaj de-a dreptul dezolant”  își spusese și apoi comandase o cafea neagră și 2 cornuri moi umplute cu ciocolată.