Cioburi

Literatura ca utopie

Avea un chip ratat ascuns în spatele unor ochelari cu rame groase. Lentilele păreau  puțuri și ochii, mici, de un albastru șters, cioburi pe fundul lor. În ciuda chipului ratat sau poate tocmai de aceea, fata cu coadă de cal avea un suflet mare pe care îl ascundea în spatele unei timidități bolnăvicioase dobândite de mică și cultivată de-a lungul anilor de atacurile repetat răutăcioase la adresa ei. Atrăgea răutățile celorlalți ca un magnet și tăcea, continuând să încaseze până când se umplea de atâta rău și-și pleca privirea urmărind contururile pietrelor cubice, mișcarea dezordonată a pufului de păpădie în contact cu praful și direcția aleatoare a păianjenilor gri grăbiți de vânt. Observa fiecare detaliu, fiecare fir, fiecare nuanță și nu mai asculta. Erau multe momentele ei de rupere de lume, atât de multe încât începuse, la un moment dat, să iubească la nebunie lentilele groase în formă de puț…

Vezi articolul original 387 de cuvinte mai mult

Reclame

Mă definește imposibilul și nu există capăt

The Impossible neon light signage on brick wall

@ Victor Garcia

Mă definește imposibilul. Sunt frântură dintr-un întreg neterminat și vírgulă și din nou vírgulă și bucată dintr-o silabă neterminată punct și de la capăt. Și întreb de unde începe capătul și îmi spui că nu există explicație la ne începere și nici continuare la ne explicație și  mă încăpățânez să vreau. Și vreau până te saturi de atâta vrut și trece vara și adun frunzele și continui să vreau și arunc frunzele peste mormanul de frunze de atâta vrut și continui să vreau și continuă să plouă mărunt și-mi aduc aminte de vrăbii. Erau adunate pe o sârmă întinsă între două blocuri și ploua mărunt și trecuse de mult vremea aceea când vrăbiile erau strânse toate pe o sârmă între două blocuri și ploua mărunt și continui să adun frunze.  Mă definește imposibilul și continui să vreau și continui să nu poți sau poate să nu vrei sau poate să nu vezi toate vrăbiile acelea adunate de ploaie și măturate cu frunze cu tot și continuă să plouă și continui să adun frunze și continui să arunc frunze și continui să vreau și continui să nu poți sau să nu vrei și-mi dai o non-explicație de-un zero absolut și încerc să înțeleg absolutul și mă lovesc de limita zero-ului și continui să mă împiedic de frunze și de vrăbii și plouă mărunt și la un moment dat propui o bancă și eu nu înțeleg banca, pur și simplu ocolesc banca, nu știu de ce ocolesc banca, poate doar pentru că așa a fost să fie din cauza vrăbiilor sau poate din cauza ploii sau poate din cauza frunzelor.  Mă definește imposibilul. Sunt frântură dintr-un întreg neterminat și nu există capăt.

Porumbeii mei cărau cuie

A pigeon walking around a brick floor with dried leaves and twigs

@ Daniel Ruyter

Totul provine de undeva, de undeva de aici

Camera era mică dar cochetă și autostrada se vedea în spatele unui șir de plopi puțin uscați. În rest, câteva familii de porumbei își făcuseră un cuib din frunze și ramuri. Privindu-i, îmi aminteam de dimineața în care hotărâsem că sosise momentul să creez anti pesonajul perfect.

Continuă să citești Porumbeii mei cărau cuie

Jocul de-a ea

Literatura ca utopie

De-ar fi fost să n-o mai simtă, ar fi încercat să o elimine strop cu strop.

Prin toți porii, de-ar fi fost să nu-i mai fie ar fi încercat să o facă să se evapore, să i se îndepărteze de gânduri, de vise, de fantasmele nopților târzii de vară, de stropii reci și de hainele rupte de atâta ea : ea zâmbind, ea dansând, ea scoțându-i copilărește limba, el închizandu-i ochii în cuvinte si pleoapele între buze, ea strângându-i  în joacă sufletul prea stans, el înecându-și durerea între două metafore alese la întâmplare.

Vezi articolul original 191 de cuvinte mai mult